Gândurile mi-s frunze înveşmântate-n ploi
bătând în ferestre cu-obloane de pleope,
şi nimeni la geam, şi nimeni aproape --
distanţele de toamne-s netrecute-n noi.

Ce departe clipeşte cornul alb de lună,
ce departe de mugur este orice floare:
uneori valul mării se destramă-n spumă
şi lacrimile toamnei se-ntorc în izvoare.

Ce bine ca exişti dincolo de morminte --
mi-a fost oprită orice bucurie --,
dansez cu-nchipuirea care încă minte
până la solitara mea copilărie.

de Gavriil Stiharul

Sunt stropi de noapte acei ochi care nu mint
în strălucirea zorilor aprinse
când bolta înfrântă de un nor cernit
urmează mersul pleoapelor deschise?

Să-ţi cer să cobori privirea către mine --
eu, umila lumânare care se topeşte -- ,
să potriveşti lumina zilei către mâine,
să simţi flacăra în tine cum creşte.

Nu vei mai putea întuneca vreodată zarea:
scânteia unui gând stingher te va trăda,
când norii sterpi se vor uni cu marea,
în piepturile noastre pescăruşii vor ţipa.

După Joe Darion


Să visezi ce-i cu neputinţă şi-n vis,
Să lupţi cu vrăjmaşul de  neclintit,
Să te-avânţi unde cel tare e-nvins,
Să înduri chinul cel  mai cumplit.

Să îndrepţi greşala necruţătoare,
Să ierţi pe cel ce te-a rănit cândva
Şi, cu aripile frânte-n zare,
Să zbori spre cea mai depărtată stea.

Să lupţi pentru dreptate zi de zi,
Şi, în slujba cerului tocmit,
Să te avânţi spre iad şi să mai fii
Din drumul  tău de-a pururi neclintit.

Să îndrepţi greşala necruţătoare,
Să iubeşti neprihănit şi neatins,
Să poţi, deşi eşti  rănit prea tare,
Să porneşti spre steaua din necuprins.

Acesta-mi fu  destin amarnic :
Să urmez  scrisei chemarea,
Chiar de ar părea zadarnic,
Oricât ar fi de grea cărarea.

Acesta îi fu visul îndrăzneţ,
Acesta îi fu ţelul de neclintit,
Pe care l-a urmat cu orice preţ
Un om rănit de moarte şi zdrobit.

Şi lumea mai  bună va fi  poate
Căci, în această viaţă scurtă şi rea,
Un om a crezut că va răzăbate
Până la  cea mai depărtata stea.