Spitalul privat –
un orb va vedea mâine
doar pomi desfrunziţi.
Îngheţ năpraznic –
numai în ceainicul alb
susură-un pârâu.
Zgomotul străzii –
port mereu cu mine un
poem cu greieri.
În groapa cimitirului de gânduri
a pătruns o flacără de heruvim,
ce mică e spărtura printre ziduri
prin care imnul toamnei arde-n amin!
Aştept căderea trunchiului uscat –
desenul a doua inimi se mai vede;
când va arde-n sobă lemnul încrustat,
se va trezi oare frunza încă verde?
(Înălţarea Sfintei Cruci, sursa: Sfânta Mănăstire “Dervent”)
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
pavăza credinţei,
arma biruinţei,
vino azi pe cale
să-ţi dau închinare:
cu dreapta la frunte,
spre plete cărunte,
cu dreapta la stele,
să culeg din ele,
să semăn cu vise,
ogoare întinse.
Şi vino, minune,
să-ţi spun rugăciune,
să o duci la Domnul,
când biruie somnul.
Tu, pom ce-nfloreşte
şi în mine creşte,
şi nu treci prin toamnă
dezbrăcat de haină,
pom ce veşnic arde,
îmbrăcat în roade,
ce-n cuiburi cunună
cântările sună,
lemn ales de Domnul
să-mi biruie somnul,
mai vino înflorit
cu nopţi de mai sfinţit,
chip de iasomie,
floare de Marie.
Tu, cinstită cruce,
lemnule preadulce,
către ceruri scară,
palmele-mi coboară
şi iarăşi se suie
prin cristice cuie.
La capăt de patimi
ceru-i chin şi lacrimi
şi plânge Fecioară
că uscată-i vara,
şi udă pământul,
şi lemnul preasfântul
îi soarbe durerea,
se-ntoarce puterea
şi care putere,
ca o mângâiere,
să fie cu tine
prin Domnul, creştine !
Amin.
“Sfăntă cruce la Mănăstirea Botiza, sursa: Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi a Satmarulu“
Sfântul Arhanghel Gavriil, Îngerul darului, sursa: Sfânta Mănăstire “Dervent”
Păzitorul meu din cerurile sfinte,
O smerită rugă zboară spre Părinte,
cu aripile frânte zboară spre Părinte.
Cerul e departe, zarea nesfârşită,
aripile-s frânte, vlaga mi-e sleită,
Tu, întinde mâna, vlaga mi-e sleită.
Puternicul uliu în jur se roteşte,
Ghearele-s cuţite, pliscu-i ca un cleşte,
Tu, întinde mâna, pliscu-i ca un cleşte.
Duhurile negre o vor prăbuşită,
Tu, întinde mâna, ruga mea smerită
La Iisus s-ajungă ruga mea smerită.
Vezi şi volumul Poarta Raiului
Cântecul mierlei –
întrebare nepusă,
mii de răspunsuri.
Gavriil Stiharul
Sufletul târăşte o zdreanţă murdară
străbătând noroiul străzilor de toamnă;
răscolit de vântul negru dintr-o seară –
ce-adânc pătrunde bezna în orice rană.
Până aici ajunge ţipătul morţii
ca răsuflarea unui gând dureros:
Cineva, prin sita rară a nopţii,
lasă cuvintele s-ajungă la os.
Mă-ntorc în amintiri, în ninsori mai albe,
cuvântul lipeşte pe gânduri petale:
eram când raiul se plămădea din ape
şi veneam acasă pe o altă cale.
Gând târziu arzând în tine,
demon devorând retina,
pe ursitul care vine
îl descântă cu lumina.
Noapte veştedă de toamnă:
stai în drumul lui şi-aşteaptă,
ochiul lasă-l să adoarmă,
inima las-o să-l vadă.
Suflet însetat de soartă,
ostenit de stele toate,
vântul grămădind la poartă
frunzele visării, moarte...
/fdata%2F3127219%2Favatar-blog-1109062078-tmpphptHumJG.jpeg){kind=avatar}
/image%2F0000001%2F20161124%2Fob_1d3a4b_9acf0e82c40563476e191127fd42cdfc-1.jpeg)
