Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
20 septembre 2011 2 20 /09 /septembre /2011 06:05

Noapte fierbinte –
ţârâitul de greieri
ţine loc de vânt.

 

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Haiku
commenter cet article
2 septembre 2011 5 02 /09 /septembre /2011 10:17
Icoane la schit –
bruma îmbrăcând  pe sfinţi
în strălucire.
Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezii
commenter cet article
28 août 2011 7 28 /08 /août /2011 17:02

de Gavriil Stiharul

Renunţând la icoane şi statui în urma valurilor de reforme din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, protestanţii par a fi resimtit un vid iconic, motiv pentru care au recurs la înlocuitori, precum goblenuri sau diferite accesorii de mobilier, frumos împodobite cu texte biblice şi gravate artistic, ce confereau credincioşilor un setiment de protecţie divină. Ca şi icoanele, erau puse pe perete sau erau integrate în ambientul casei [1]. Practica a fost împrumutată din tradiţia iudaică. Într-adevăr, în iudaism, mesjul iconic a fost în mare parte înlocuit cu mesajul lingvistico-semantic. Respectând porunca biblică [2], evreii pioşi au confecţionat cutii de lemn, ceramică, argint, sidef etc. adevărate opere de artă în care se puneau pergamente conţinând texte biblice [3]. Protestanţii, pe lângă textele biblice inspirate, au simţit nevoia să adauge şi texte apocrife, în mare parte reproduse din "Epistoliile provenite din Cer". Cultul epistoliilor are o lungă şi frumoasă tradiţie, circulaţia lor fiind semnalată încă din zorii creştinismului.

Cultul epistoliilor până la Reformă

După tradiţie, prima scrisoare de acest gen ar fi fost trimisă de Însuşi Mâtuitorul, pe vremea când se afla încă pe pământ, lui Abgar, regelui Edessei, care, auzind de tămaduirile miraculoase pe care El le săvârşea, s-a hotărât să-i scrie, rugându-L să vină în regatul lui, la Edessa, pentru a-l tămădui de o boala incurabilă, scrisoarea fiindu-I trimisă printr-un rob. Iisus Hristos îi răspunde că, după răstignirea, învierea din morţi şi înălţarea la ceruri, negreşit va trimite un ucenic de-ai Lui, care îl va tămădui şi va propovădui Evanghelia, nu şi înainte, deoarece are o misiune pe care trebuie să o ducă la bun sfârşit. Scrisoarea, pe care Abgar o purta permanent cu sine, a fost suficientă să-l vindece în mod miraculos [4]. De aceea, astfel de scrisori mai poarta numele de "advare" sau "agvare". Se pare că mitul despre Abgar a fost punctual de plecare pentru punerea în circulaţie a epistoliilor de mai târziu.
Următoarele epistolii aveau ca temă respectarea Zilei Domnului, Duminica, şi provine din mediul pietist popular ca o reacţie împotriva nerespectării acestei zile. Astfel, odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. Astfel de epistolii au fost redactate după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind epistoliile le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, o scrisoare ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum "cineva poate accepta profeţii noi". Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o scrisoare suspendată în aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului scrisorilor: "Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie" [5]. Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : "De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii" [6]. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria [7]. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi [8].

Evoluţia epistoliilor provenite din Cer după Reformă

După Reformele protestante din secolul al XVI-lea, cultul epistoliile a cunoscut evoluţii diferite, în funcţie de confesiune. În Biserica ortodoxă, cultul episoliilor îşi ia mult amploare. Un caz interesant îl reprezintă circulaţia epistoliilor în mediul creştin ortodox românesc. Textele epistoliilor au fost primele texte redactate în limba română. Acestea au fost traduse pentru prima dată din limba greaca şi slavona în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, Psaltirea, Apostolul şi Evanghelia. O alta traducere este realizata in anul 1630 de  preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba). Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi "Popa Grigore din Măhaci", vede probabil în epistolii un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe. Ca şi Biserica catolică, Biserica ortodoxă le-a considerat apocrife şi eretice, iar cultul lor a fost condamnat.
O evoluţie spectaculoasă au cunoscut epistoliile în cadrul Bisericilor protestante, desprinse timpuriu din Biserica catolică.
Primele Biserici protestante care au împrumutat astfel de scrisori din practica pietista catolică, le-au adaptat şi le-au repus în circulaţie, au fost cele germane şi olandeze din Europa, precum şi din Statele Unite şi Canada, în special Pennsylvania. Categoria de scrisori provenite din cer poartă numele de himmelsbrief (germ. Himmel= Cer, brief=scrisoare). Aceste epistolii, ce se mai numesc uneori şi "Scrisori de protecţe", conţin texte apocrifele, similare celor ortodoxe sau catolice şi se bucură de o popularitate deosebită şi, evident, de o largă circulaţie printre credincioşi. În ele se fac menţiunea că au fost scrise de Însuşi Dumnezeu sau de un înger al Acestuia, de obicei Arhangheluil Mihail, şi că au fost trimise oamenilor ca mesaj divin, promiţandu-le totodată o serie de haruri. Mulţi creştini le gravează pe diferite materiale ( lemn, metal) şi le pun pe perete, asemenea icoanelor din cultul creştin-ortodox sau catolic sau le copiază şi poartă o copie cu sine.
În zilele noastre, constatam un reviriment formidabil. Cauza o putem căuta în sentimentul de insecuritatea a omului modern, care se confrunta cu probleme sociale, de sănătăte şi familiale, precum crize economice, politice, financiare, divorţ, boală etc.
Un text himmelsbrief  tipic va menţiona, pe lângă faptul că a fost scris de mâna Divinităţii, şi data când a fost găsit (la 63 de ani de la Răstignire etc. ), precum si locul (la Sfântul Mormânt, la 18 mile de localitatea Iconium etc.). Apoi se specifică numele celui care l-a găsit (un evreu convertit la creştinism etc.), precum si numele celui care l-a a păstrat  (familia doamnei Cuba din Mezopotamia).
Urmează mesajul propriu-zis, care listează o serie de porunci : "să fie ţinute cinci vineri de peste an, începând cu Vinerea Mare, în amintirea celor cinci răni primite de Mântuitorul şi să nu se lucreze sub nici un motiv în Ziua Domnului, care este sfântă ; să existe iubire frăţească etc". Urmează o listă de promisiuni pentru cei ce păstrează o copie în casa lor, precum că vor feriţi de trăsnete, boli molipsitoare, incendii. Casa unde se va găsi o copie va prospera, căci toate bunătăţile se vor găsi în casele celor care vor avea o copie a acestei scrisori.

Neoprotestantismul şi mesajele de dragoste ale lui Dumnezeu

Cu neoprotestantismul, practica epistoliilor capătă un pronunţat accent misionar, în detrimentul traditionalului caracter magic. Renunţând la lista de promisiuni şi binecuvântari, textul scrisorilor este astăzi folosit ca un mesaj de trezire spirituală. Prin titluri de genul: "Scrisoare de la Dumnezeu", "Scrisoare de la Iisus", "Scrisoarea de dragoste a Tatălui ceresc", aceste misive par să sugereze provenienţa lor supanaturală. În schimb, nu se mai menţionează că ele ar fi fost scrise material de Însăşi mâna lui Dumnezeu sau a unui înger, ci se lasă să se înţeleagă ca doar au fost dictate de Dumnezeu, transmise ca mesaj particular cuiva care avea naşterea din nou şi care se afla sub harul Duhului Sfânt. El ar fi aşternut-o pe hârtie printr-un fel de dicteu divin [9], procedeu destul de răspândit ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu. Se mai sugerează că textul nu este o ficţiune, căci altfel, o astfel de producţie literară şi-ar pierde valoarea spirituală. Scrisoarea ar fi adresată tuturor oamenilor, iar cel care a fost ales ca scrib ar avea datoria să fie el însuşi mesager sau curier, să găsească alţi voluntari, mesageri sau curieri, care să o ducă mai departe, în casele oamenilor. Nu se garantează protecţie explicită, ci numai una implicită, în sensul că nu este suficient ca destinatarul să o copieze mecanic, să o poarte permanent cu sine şi să o difuzeze, ci trebuie să se transforme într-un recipient capabil să primească protecţia divină ca pe un dar, abandonâdu-se astfel mesajului revelat.
Prin aceasta interpretare, neoprotestantismul devine singura confesiune creştina care integrează astfel de epistolii în viaţa credincioşilor şi nu le condamnă ca fiind apocrife eretice. Spre deosebire de mesajele mariane din catolicism, unde Fecioara Maria apare unor credincioşi, de regula copiilor (Sfânta Marie-Bernarde Soubirous, Françoise Mélanie Calvat, Pierre Maximin Giraud, Lúcia de Jesus Rosa Santos, Jacinta Marto, Francisco Marto etc.), încredinţându-le mesaje importante, cu misiunea de a le propovădui oamenilor, mesaje considerate valide doar dacă au aprobarea autorităţilor bisericeşti, de regulă a papei, neoprotestantismul consideră că nu sunt necesare astfel de aprobări, ele probându-se prin autoritatea Sfintei Scripturi, fiind aşadar suficient să aibă acoperire în cuvântul evanghelic. Unele texte sunt într-adevăr emoţionante: "Copilul meu, Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când stai jos si când te ridici. Şi cunosc toate căile tale. Îţi cunosc până şi numărul firelor de păr. Ai fost creat după chipul Meu. În Mine ai viaţa, mişcarea şi fiinţa. Tu eşti al Meu [...]". Astfel de binecuvâtari sunt întâlnite adesea prin casele multor neoprotestanşi (şi nu numai), invitând pe cititor să se oprească o clipă şi să mediteze la Dumnezeu.
_______________________________________
1. Aceste accesorii de mobilier se numesc "Binecuvântarea casei". În general, sunt texte inspirate, cum ar fi acesta: "Unde-i credinţă acolo-i dragoste/ Unde-i dragoste acolo-i pace/ Unde-i pace acolo-i binecuvântare/ Unde-i binecuvântare acolo-i Dumnezeu/ Unde-i Dumnezeu acolo lipsă nu e".
2. Vezi pasajul din Deuteronoum 6, 4-8 : "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. 9. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale".
3. Vezi Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR : " Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul stăvechi al filacteriilor, mici cutii de piele, în care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sunt doua cutiuţe de felul acesta, dintre care una se poarta pe inimă, iar alta se pune pe frunte. Ele sunt socotite ca alunga demonii, la fel ca mezuza, un mic sul pus într-o cutiuta de lemn, plastic sau metal, fixată pe canatul din dreapta al uşii , conţinând de aemenea texte biblice şi cuvinte magice".
4. Abgar al Edessei a fost, după tradiţia armeană, primul rege din lume convertit la creştinism de către apostolul Tadeu al Edessei. În secolul al IV-lea, istoricul Eusebiu al Cezareii (aprox. 275 – 30 mai 339) certifică autenticitatea scrisorii. Eusebiu mai arată că, după înălţare, apostolul Toma îl trimite, în anul 29, pe Addai la Edessa, unde predică Evanghelia. Textul răspunsului Mântuitorului, ce ar fi  fost dictat unui ucenic, a fost iniţial redactat în limba siriacă. El s-a păstrat până azi : "Ferice de tine care ai crezut în Mine, fără să mă vezi. Căci este scris ca toţi aceia care Mă vor vedea să nu creadă în Mine, iar aceia care nu Mă vor vedea să creadă. În ce priveşte cererea ta de a te vizita, îţi pot spune că atunci când toată lucrarea mea pentru care am venit în lume va fi săvârşită şi Mă voi înalţa din nou la Tatăl Meu, care M-a trimis, va veni la voi unul din ucenici care te va vindeca de toate suferinţele redându-ţi sănătatea şi astfel va pregăti pe toţi care sunt cu tine pentru viaţa veşnica. Cetatea ta va fi binecuvântată pentru veşnicie, iar duşmanii nu o vor răzbi".
5. Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988.
6. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
7. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
8. Vezi şi Moses Gaster, Literatura populară română, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : "Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor [...] Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica [...] Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie »  lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi".
9. Cel mai cunoscut caz este aceluia a lui Jakob Lorber (1800 – 1864), un mistic şi vizionar care s-a numit pe sine "scribul lui Dumnezeu" . Declarând că a aşternut pe hârtie cuvintele dictate de o "voce interioară", a scris cca 10 000 de pagini de viziuni, care au văzut în mare parte lumina tiparului postum.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Eseu
commenter cet article
8 août 2011 1 08 /08 /août /2011 11:26

de Gavriil Stiharul

Odinioară, în vremuri îndepărtate, au existat înţelepţi care stăteau la sfat cu stelele, ascultau vrăjitul cântec al vântului ce-şi făcea loc prin frunzişul copacilor sau mângâia gingaş firele de iarbă. Aceşti înţelepţi au învăţat apoi să-şi îndrepte atenţia spre alt univers, infinit mai bogat şi mai fascinant, care era universul lăuntric. Aici, se deschideau nebănuite privelişti, de-o frumuseţe negrăită. Zvonuri vrăjite veneau din adâncurile fiinţei lor, iar ei, întelepţii, căutau să ia aminte şi să le desluşească. Astfel, au ajuns să-şi cunoască şi să-şi înţeleagă firea, să-şi citească organismul ca pe o carte. S-au minunat în faţa înţelepciunii firii şi au înţeles multe din tainele organismului. Şi noi putem să desluşim multe taine ale organismului, dacă vom avea pasiunea şi răbdarea necesară să-l cercetam. Şi, mai ales, să-l respectăm ! [1]
Vă propun să faceţi o experienţă. Să va observaţi curgerea respiraţiei pe parcursul unui zile. Probabil sunteţi convinşi că răsuflarea curge constant pe ambele nări. Veţi fi surprinşi să vedeţi că nu este aşa. Răsuflarea fluctuează de la o nară la cealaltă, asemănător schiorului ce face slalom printre obstacole. Schimbarea se produce în raport cu perioadele zilei, cu alimentaţia, emoţiile, efortul fizic şi intelectual, medicamentele etc. Cercetarea noastră se va axa pe fluctuaţia respiraţiei de la o nară la cealaltă, precum şi controlul acestora pentru a obţine efecte benefice pentru organism. Este o formă de yoga foarte puţin cunoscută şi cu atât mai puţn practicată, căci cere o mare abilitate din partea yoghinului. Este o yoga foarte precisă, bine ţintită, care ţine seama cel mai mult de proprietăţile particulare ale organismului. Se numeşte “swara -yoga” şi s-ar părea că ar fi atât de eficientă încât ar putea înlocui celelalte forme de yoga, considerate ca fiind prea grosolane.

Respiraţia care cântă

Din punct de vedere etimologic, cuvântul swara, înseamnă în sanscrită sunet sau notă muzicală. În mod poetic şi alegoric, s-a imaginat că aerul care parcurge căile respiratorii superioare cântă. Asemenea vrăjitului flaut de trestie al lui Krishna. Într-o civilizaţie ca cea a inzilor, unde însăşi viaţa pulsează melodic, respiraţia este un imn sacru. Un imn auzit poate doar de zei şi de câţiva iniţiaţi. Swara-yoga este, aşadar, o tehnică care controlează conştient acest flux de aer melodic. Şi totodată se referă la realizarea conştiinţei cosmice. Este prima formă de yoga, venita din negura vremurilor şi păstrată cu sfinţenie de marii rishi ai Indiei [2].
Neîntrerupta melodie, care este însăşi viaţa, pare a fi cântată în acordurile unui dublu flaut. Un tub este în legătură cu nara stângă, are culoarea albă-argintie şi se numeşte ida ( sanscr. ida= argintiu). Celălalt tub se deschide la nara dreaptă, are culoarea roşie-arămie şi se numeste pingala (sanscr. pingala= roşiatic) [3]. Dacă am merge cu alegoria mai departe, am putea considera că flautul dispune de un număr de orificii, şapte la număr, care mânuite cu măiestrie modelează sunetul. Orificiile ar putea fi numite roţi (sanscr.  chakra). Fiecare roată se mişcă fie în sensul orar (sensul acelor de ceasornic), fie antiorar, într-o complexă maşinărie, asemănătoare rotiţelor dinţate ale solemnelor orologii [4].
Conform unor texte, bunăoară Shiva Swarodaya, schimbarea fluxului respiraţiei de la nară la cealaltă se face în mod firesc, la un interval de o oră (două ghati şi jumătate). După alte texte, intervalul ar fi de o ora şi 20 de minute. Este evident că acest interval este foarte relativ. Toţi swara-yoghinii sunt de acord ca există trei tipuri de swara: stângă sau vama (atunci când fluxul de aer parcurge nara stângă) , dreaptă sau dakshina (atunci când parcurge nara dreaptă) şi centrală sau shunya (atunci când fluxul de aer curge în mod egal prin ambele nări). Ultima durează foarte puţin. Când se realizează swara centrală, aşadar când respiraţia curge simultan pe ambele nări, se vorbeşte despre fluxul sushumnei. Se consideră că starea de conştiinţa depăşeşte starea de dualitate prin activarea celui de-al treilea tub de flaut, nunit sushumna nadhi.
Dacă respiraţia curge timp de trei zile exclusiv pe una din nări, se crede că organismul are o problemă. Pentru swara-yoghini, starea de sănătate a organismului este dată de corecta alternare a fluxului răsuflării. Devierea de la acest ritm, este un semn de boală şi pacientul trebuie îndrumat la medic. Excepţie face doar al treilea tip de swara, care este caracteristic stării de transcedere a conştiinţei, aşa numita eliberare (mukti). În lucrarea Yoga sutra a lui Patanjali, se numeşte contemplaţie (samadhi). Mai este cunoscută sub numele de starea de vid (sunya) etc [5].

De la poezie la ocultism

De la observaţia corectă, s-a ajuns la o mistică a practicii swara, la o ocultare a ei. Un adevărat obscurantism bizar, care fantazează nepermis de mult, swara-yoga degenerând într-un horoscop comercial. Bunăoară, se consideră că swara poate da un răspuns ocult unei întrebări dificile sau poate face predicţii asupra viitorului, astfel că un swara-yoghin poate obţine puteri profetice (vakya siddhi), înainte-vedere sau clarviziune (duradristhi),  clarauz (durasrute) şi vedere subtilă (suksmadristi) . Există o listă destul de lungă asupra acţiunilor ce trebuie executate atunci când fluxul respiraţiei se stabileşte la o nară sau la alta.
Iată câteva activităţi asociate fie cu ida sau cu pingala nadhi. Unele dintre ele sunt hilare. Bunăoară, atunci când se efectuează următoarele acţiuni, practicantul trebuie sa se asigure mai întâi că respiraţia curge pe nara stângă. Astfel, organismul va fi în forma maximă, sau sub bune auspicii (shubha), ceea ce va duce sigur la succes: ingerare de băuturi fără alcool, urinare, sculare din pat, practicare de activităţi mentale şi liniştite, precum lecturi, vizionări de spectacole, achizitionare de bijuterii, terenuri etc., desfăşurare de activităţi caritabile, participare la practici religioase, ceremonii, luare în căsătorie, legare de prietenii noi sau consolidare a celor existente, iniţiere în orice domeniu, spunere de rugăciuni, recitare de mantre [6], practicare a meditaţiei, a contemplaţiei, întâlnire cu un guru, cu prietenii sau rudele, demarare de călătorii lungi [7], plantare şi însămânţare, preparare de medicamente, tratare de boli incurabile, compunere şi interpretare de arii muzicale, flirt, seducere de bărbaţi, raport intim cu soţul şi naştere (în cazul femeilor) etc.
Dimpotrivă, dacă urmează să execute următoarele acţiuni, practicantul va trebui să se asigure ca respiraţia curge pe nara dreaptă: activităţi fizice (munca fizică grea, sport, arte marţiale etc), ingerare de băuturi alcoolice, nutriţie [8], defecaţie, lupte, fapte de eroism, turism, hipism, ciclism, practicare de arte marţiale, vânătoare, participare la şedinţe, dezbateri, controverse, redactare de texte, de documente, trimitere de scrisori, comerţ (achiziţionare de bunuri pentru a fi revândute), flirt, seducere de femei, raport intim cu soţia (în cazul bărbaţilor) etc. Am lăsat deoparte unele activităţi de-a dreptul scandaloase, pe care textele de swara yoga le reglementează. În plus, se constată o anumită incoerenţă a unor acţiuni în raport cu principiul swara stângă = activităţi feminine, gingaşe, de recepţie, de colectare; swara dreapta = activităţi masculine, marţiale, brutale, de emitere, de împrăştiere.
Practicantul trebuie să se mai asigure ca scularea din pat se face cu piciorul corespunzător fluxului activ. Dacă pingala este activă, el va păşi cu dreptul spre est sau spre nord. Dacă ida este activă, va păşi cu piciorul stâng spre apus sau spre miazăzi. Activitatea cotidiană să o înceapă atunci când constată swara stânga. Totodată, când cineva oferă sau primeşte ceva, va fi atent sa folosească mâna care corespunde fluxului activ. Femeia trebuie să aibă grijă ca atunci, când vrea să seducă un bărbat, nu numai respiraţia să curgă pe nara stângă, ci şi acesta să se afle la stânga ei. Bărbatul se va îngriji ca femeia să se afle la dreapta lui.
Un swara-yoghin nu se va încumeta să facă o baie în apă rece, înainte sa se asigure că respiraţia este tranferată la nara dreapta. În cazul unei bai cu apa fierbinte, va proceda invers.
De asemenea, mai trebuie să ţină seama şi de faptul că în zilele de luni, miercuri, joi şi vineri predomină respiratia pe nara stângă, iar în celelalte zile pe cea dreapta. Executarea unor acţiuni nepotrivite în aceste zile ar fi de rău augur.
Toate cele enumerate mai sus conduc la concluzia că degenerarea în ocultism a avut loc ulterior, făcându-se cu anumite scopuri dubioase. A rezultat o sumă de superstiţii ridicole. Din nefericire, chiar la noi există din moşi-strămoşi superstiţia cum că trebuie sa primim cu mâna stângă şi să oferim cu cea dreaptă.
Mai raţională ni se pare recomandarea conform căreia ziua să fie executată swara stângă, iar noaptea swara dreapta, ţinând seama că fiziologia modernă a demonstrat că ziua predomină sistemul nervos simpatic (ortosimpatic), iar noaptea cel parasimpatic.
Dacă totuşi trebuie să execute una din aceste acţiuni enumerate mai sus şi fluxul respiraţiei nu este stabilit la nara potrivită, un swara-yoghin este sfătuit de guru să-l schimbe. Una din metode este aceea de a folosi o cârjă de lemn lungă de cca 70 cm, numită yoga danda sau hamsa danda (sanscr. hamsa= numele unei mantre, danda= băţ). Cârja se plasează sub subsuoara opusă nării la care vrem să transferăm fluxul respiraţiei. O metoda mai simplă constă în astuparea cu un tampon de vată a nării pe care vrem să o scoatem din funcţiune. Aceste metode au dezavantajul că nu ţin seama de cazurie de guturai sau de rinită cronică, în care nările sunt în permanenţă obstrucţionate. Noi am găsit că inspiraţia (puraka) reprezintă echivalentul la swara stângă, iar expiraţia (rechaka) la swara dreaptă, ceea ce ar corecta oarecum acest impediment.
Unii consideră că practica swara poate fi de un real folos în cazul unor maladii. De pildă, în timpul unei crize, schimbarea respiraţiei pe nara opusă ar fi salutară. Bunăoară, în crizele reumatice sau în durerile de cap ar trebui sa se schimbe fluxul respiraţiei de la nara dreaptă, care stimulează, la cea stângă, care sedează. Este evident ca măsură, deşi popularizată de unii yoghini celebri [9] este paliativă. Noi consideram ca aceasta practică nu ajuta prea mult, singura soluţie sigură o reprezintă medicaţia alopată potrivită.

Ce este adevărat la swara-yoga?

Studiile ştiinţifice sunt puţine. Se citează raportul Dr. Khalsa din San Antonio, Statele Unite ale Americii, care a făcut un EEG. Concluzia a fost că respiraţia care curge pe nara stânga activează mai mult jumătatea dreaptă a creierului şi viceversa.
De asemenea, s-a demonstrat faptul că în timp ce o jumătate a creierul nostru este activă timp de 60 de minute, cealaltă este pasivă, pentru ca apoi situaţia să se inverseze. Alţii au încercat să lege fenomenul swara de sistemul nervos vegetativ, susţinând cum că sistemul nervos simpatic alternează cu cel parasimpatic pe parcursul a 24 de ore.
Că la foarte puţini oameni există un echilibru relativ între cele două componente ale sistemului vegetativ, ne-o demonstrează şi numărul mare de cazuri de distonie neurovegetativă existente. Acest dezechilibru este constituţional, mai rar dobândit. Astfel, se poate vorbi de constituţii simpaticotonice si vagotonice [10]. Indivizii normali, adică eutonici vegetativi sunt foarte rari. Chiar şi la aceştia există oscilaţii de prevalenţă între simpatic şi parasimpatic. Fiziologia a demonstrat că dimineaţa şi ziua predomina simpaticul revigorant, stimulant, tonic al proceselor vitale, către seara si noaptea devenind prevalent parasimpaticul. Din aceasta cauză se produc, mai ales noaptea, crizele viscerale, de astm bronşic, crizele biliare, accesul de gută, alergiile, şocul anafilactic, atacurile de panică, depresiile, obsesiile. Există şi cazuri când, deşi se află în echilibru, ambele componente ale sistemului vegetativ sunt în hipotonie sau hipertonie. Vedem, aşadar, cum, în practică, lucrurile stau mult mai complex decât le prezintă primitivul şi ocultul text Shiva Swarodaya.
Cu toate acestea, fenomenul swara-yoga deschide un fecund câmp de cercetare, şi constituie o provocare pentru oamenii de ştiinţă. Studiile ştiintifice sistematice sunt puţine şi la început. Cert este ca respiraţia reprezintă o mare necunoscută, fiind de-o complexitate nebănuita şi nu trebuie văzută ca un banal schimb de gaze între microcosmos şi macrocosmos. Totdeauna, în cazul unei tulburări, răsuflarea este un strigăt de ajutor, poate primul şi cel mai dramatic strigăt de ajutor al organismului. Acesta îşi strigă în graiul lui suferinţa, printr-un cântec de jale, printr-o lamentaţie sfâşietoare. Ca un cor antic ce se tânguie, împărtăşind tragicul destin al eroilor, prea crud loviţi de ursită. Formula respiratorie reprezinta, aşadar, amprenta sănătăţii şi personalităţii noastre la un moment dat. Cum nu există două amprente identice, nu exista respiraţii identice. Dacă se va reuşi să se dovedească concludent că swara yoga este eficientă, terapeutica s-ar putea îmbogăţi cu încă o metodă preţioasă şi nepoluantă.
__________________________________________________

1. Potrivit mitologiei hinduse, Shiva, în ipostaza de Adhinath (întâiul guru), le-a revelat muritorilor ştiinţa swara prin intermediul dialogului său cu Parvati, dialog ce a fost imortalizat în cartea Shiva Swarodaya, biblia practicantului swara. “Revelaţia” trebuie luată în sens alegoric şi nu mistic. Pentru omul vedic, întregul univers era însufleţit, acest lucru fiind posibil datorita gândirii magice proprie primitivului.

2.  Se crede ca swara-yoga este o ştiinta străveche, de peste zece mii de ani, existând dinainte de perioada vedică.

3.  Shiva Swarodaya mai foloseşte sinonimele chandra nadi (canalul lunii) şi  respectiv surya nadi ( canalul soarelui).

4.  Ideea că organismul ar putea funcţiona ca o maşinărie de ceas era la modă în Europa în secolul al XVIII-lea, avându-şi originea în lucrarea L’homme machine a filozofului francez iluminist Julien Offray de La Mettrie (1709 – l751). Renumitul yoghin B.K.S. Iyengar, creatorul sistemului original “Iyengar-yoga”, foloseşte şi el aceeasi expresie în cartea sa Light on yoga.

5. Vezi Hatha Yoga Pradipika, IV, 3-4: “Raja Yoga, samadhi, unmani, manonmani, amaratwa, laya, tatwa, sunya, asunya, parama pada, amanasska, adwaitama, niralamba, niranjana, jiwana mukti, sahaja, turya sunt sinonime”.

6. Mantra (sanscr. mantra = vrăjiorie, rugăciune, descântec) vers sacru din imnurile vedice în cultura mitoreligioasă a Indiei; versurile de tip mantra alcătuiesc categoria de scrieri samhita; de asemenea mantra-pustika se numeşte orice carte de descântece. Dar din punct de vedere teologic, mantra este de fapt o formulă de rugăciune brahmanică (vezi Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală,  Ed.  Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989).

7.  Vezi Shiva Swarodaya, versetul 59: ” Este semn de bun augur, atunci când plecarea de acasă coincide cu swara stângă […]“.

8. Ibid. : “[...] De asemenea, este semn de bun augur când luarea mesei coincide cu swara dreaptă”.

9. Vezi Srimat Swami Shivananda Saraswati, Yogic Therapy or Yogic Way to Cure Diseases, Umashal Ashram, 1957.

10. Vezi A. Păunescu-Podeanu, Baze clinice pentru practica medicală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1981.

Notă: Acest eseu reprezintă o cercetare critică şi nicidecum o pledoarie pentru swara yoga.

 

*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În articolul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real a lui, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul, precum şi sursa, în acest caz: blog-ul "Candela dinlăuntru".

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Eseu
commenter cet article
7 juillet 2011 4 07 /07 /juillet /2011 19:59

http://www.wepapers.com/Papers/383666/Profe%C5%A3ii_despre_Rom%C3%A2nia 

CAP. I

Viziunea din „Poiana Descătuşării“


      În poiană, un schimnic, îmbrăcat ca un păstor ― cămaşă de in, cioareci, cojoc lung până la călcâie, brâu stacojiu, opinci ciobăneşti ―, şedea pe un frumos tron dantelat în piatră. Tronul era lucrat cu măiestrie şi era acoperit un strat gros de muşchi. În faţa schimnicului, suspendată în aer, se află o balanţă. G. face câţiva paşi în direcţia schimnicului şi-şi aude limpede propria voce venind dinlăutrul sufletului său, o voce care îi opreşte: „Să nu mergi mai departe!“ Surpins, G. împietreşte de spaimă. Îl priveşte mai bine pe schimnic şi i se pare că faţa lui străluceşte nefiresc, asemenea luceafărului de dimineaţă, o strălucire ce sporea necontenit, aşa că G. crede că în curând va lumina întreg cerul şi pământul. De gâtul schimnicului atârna un şirag de mătănii cu boabe sculptate în cremene. G. pironeşte privirea pe ele şi încearcă să le numere: trei sute. Într-un târziu, fără să privească la G., schimnicul îi face semn cu mâna dreaptă să se apropie şi îi zice: „Ai fost oprit pentru că în gândurile tale se strecuraseră patimile. Eu sunt Unchiaşul. Acum îngenunchează şi te mărturiseşte.“ G. îngenunchează cu amândoi genunchii, ca dinaintea sfântului altar, şi se spovedeşte Unchiaşului, dar numai cu gândul, fără să-şi mişte buzele, fără să scoată un cuvânt, şi el se minunează cum Unchiaşul îi poate auzi gândurile. Unchiaşul îşi scoate mătăniile de la gât şi i le trece peste grumaz. Lui G. i se par nespus de grele şi îşi pleacă fără să vrea capul până când bărbia îi atinge pieptul. „Trebuie să înduri dacă vrei să vezi lucrurile viitoare“, şopteşte Unchiaşul cu blândeţe.“ „De altfel, ai să te obişnuieşti repede“, adaugă Unchiaşul imediat şi continuă, „acum numără patruzeci de boabe pe mătăniile tale.” G. numără cele patruzeci de boabe cerute, îşi îndreaptă anevoie grumazul, şi vede surprins că se făcu întuneric.

      Razele lunii, ca o cămaşă lungă şi argintie, înveşmântau trupurile brazilor, dându-le o înfăţişare ireală, stranie şi feerică. Deodată, este cuprins de un sentiment ciudat: se simte ca fiind născut din nou. Se lasă cuprins de o senzaţie familiară, dulce, de siguranţă. Doar câteva clipe...

     Dintr-o dată, zăreşte în faţă un bărbat aflat în puterea vârstei, îmbrăcat într-un costum scump, cernit, care venea molcom spre Unchiaş. Ţine în mâini un lanţ lung făcut din zale groase de oţel şi îl aşază cu grijă pe talerul din stânga balanţei. Pare că lanţul creşte adăugându-i-se necontenit câte o za. Talerul coboară imediat şi în poiană se aude tânguirea a mii de glasuri de copii, de femei şi de bărbaţi. Copiii plâng, bărbaţii gem, femeile bocesc ca după mort.

      De Unchiaş se apropie un olog, care venise într-o lectică purtată de patru oameni voinici, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi. Ologul era un bărbat uscăţiv, avea o frunte îngustă şi o privire tăioasă. Scoate din sân o pungă din piele de căprioară în care se aflau bucăţi de aur şi o aşază pe talerul din dreapta. Acesta coboară cu repeziciune. Bărbatul cel îmbrăcat în costumul cernit merge la un pitic ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, îngenunchează şi povesteşte ce s-a întâmplat. Înfuriat, piticul ordonă bărbatului în costum cernit să lege cu lanţul făurit din zale de oţel miile de oameni aflaţi în poiană. Cei mai curajoşi dintre ei se împotrivesc, dar sunt repede înfrânţi. Alţii încearcă să fugă. La un semn al piticului, din pădurea apropiată îşi fac apariţia călăreţi ce îi prind cu arcanul pe cei fugari, dar alţii reuşesc să se facă nevăzuţi în pădure.

     Piticul trece capetele lanţului prin toarta unui lacăt masiv de oţel, apoi prinde lacătul în două belciuge pe care le pironeşte de o stâncă mare, la poalele căreia se afla un lup alb. Apoi încuie lacătul cu o cheie ce seamănă cu un corb în zbor. Pune cheia sub o piatra grea şi dă lupului poruncă să stea de pază zi şi noapte. Lui G. i se pare că lupul are ceva omenesc, dar nu-şi dă seama ce şi simte că trebuie sa facă ceva pentru nenorociţii luaţi în robie. G. se repede să ia cheia, dar lupul urlă atât de tare şi sinistru, încât G. îşi simte picioarle paralizate. Unchiaşul parcă lăcrimează. „Nu sunt ai tăi, ci ai mei!“ strigă ologul piticului şi porunceşte unuia dintre slujitori să ridice piatra şi să ia cheia. Piticul ridică toiagul şi-l ameninţă: „Nu vor fi niciodata ai tăi atâta timp cât eu trăiesc!“, apoi se trage deoparte.

     „Încă nu s-a terminat, priveşte aici!“ se aude un glas de femeie ce venea dinspre balanţă. Femeia căreia îi aparţine glasul avea un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini şi purta o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreapta un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada.

     Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei. Tânărul are în mâna dreaptă un paloş strălucitor. Femeia pune pe talerul ce rămăsese liber hrisovul. Sub greutatea lui, balanţa se înclină. În acea clipă, cei înlănţuiţi izbucnesc în stigăte de urare.

     „Du-te şi ia cheia şi slobozeşte pe oameni!" zice femeia tânărului. Lupul alb, care păzea cu străşnicie piatra sub care se afla cheia, se repede la ei, voind să-i sfâşie, dar tânărul îl răpune cu paloşul. Apoi, ridică piatra, ia cheia, dar călăreţii piticului îşi încordează arcurile şi slobozesc săgeţi pentru a-i ucide pe oameni. G. ar vrea să strige la ei să se ferească, dar şi de astă dată se simte paralizat. În schimb, vede cum femeia îşi trimite pelicanul.     

Pelicanul îşi ia zborul cu un ţipăt sfâşitor şi G. se minunează văzând cum dintr-un singur pelican se fac mulţi, atât de mulţi încât umplu întreaga zare. Toţi pelicanii zboară în faţa săgeţilor şi se lasă străpunşi. Doborâţi şi în agonie, ei rostesc silabe familiare lui G.: " ki-ri-e-e-le-i- son, ki-ri-e-e-le-i-son", ca într-un cor bisericesc.

     Tânărul ridică piatra, ia lacătul, îl descuie şi îi elibereaza pe cei înrobiţi, apoi îl înlăţuieşte pe pitic zicând : „Să stai aşa legat preţ de o sută de boabe de mătănii.“

     Arcaşii piticului îl părasesc şi fug.

     Din mulţimea slobozită ies câţiva bărbaţi şi câteva femei. Bărbaţii aveau câte o căţuie plină cu tămâie şi tămâiază pelicanii străpunşi de săgeţi. Femeile, cu câte o cunună de trandafiri, îi încununează. Cei fugiţi în pădure se întorc şi îngenunchează la picioarele tânărului zicând: „Iată, îţi vom sluji doar ţie.“ Tânărul ia punga cu bani de pe talerul balanţei şi o aruncă ologului în faţă zicând: „Nu poţi tu să-mi cumperi dreptul meu înscris în hrisoave!“

     Dintr-o dată are loc o minune: punga se deschide şi din ea curge necontenit aur, mult mai mult decât pusese ologul pe taler. Cei patru slujitori aruncă lectica şi, plini de lăcomie, se reped să strângă aurul de pe jos. Se repede şi ologul târându-se pe brânci pentru a-şi recupera măcar aurul pe care-l adusese, dar este călcat în picioare de ceilalţi. Plini de lăcomie, toţi cei patru slujitori ajung să se omoare între ei. G. se bucură şi se minunează de acest sfârşit fericit. G. se întreabă: „Oare ce scrie în hrisov?“ Atunci, aude limpede vocea Unchiaşului: „Patimile ţi s-au strecurat iarăşi în gânduri. Ai răgaz patruzeci de zile să te cureţi.“ „Unchiaşule”, zice G. şi vocea şi-o aude clar răsunând înăuntru, „la ce-mi folosesc cele văzute dacă nu ştiu ce înseamnă. Tălmăceşte-mi, te rog!“

     Dar G. obsearvă că în poiană se făcu dimineaţă. Pâlca zorilor învăluie brazii şi aceştia păreau că poartă o mantie de aburi. Un vânt subţire şerpuieşte prin iarbă înfiorând-o. Nici urmă de Unchiaş, de munte şi de cetate...     

     Au trecut patruzeci de zile de când a fost în poiană şi în tot acest răstimp G. a trăit ca un pustnic, doar cu pâine şi apă. Acum este cuprins de fel de fel de îndoieli care nu-i dau pace: „Care să fie tălmăcirea? Cine este Unchiaşul? Desigur, el este Sfântul creştin, care, judecând după port, este şi păstor. Faptul că stă pe un tron de piatră arată că ocupă un loc de cinste în Biserica strămoşească, piatra semnificând temelia Bisericii. Stratul de muşchi, ce îmbracă tronul închipuie, vechimea, aşadar Biserica este foarte bătrână. Balanţa suspendată în aer închipuie, fără doar şi poate, biruinţa vremelnică a unor lucruri asupra altora. Biserica este sfântă, acest lucru fiind arătat de strălucirea ei asemenea luceafărului de dimineaţă şi, din aceasta cauză, nimeni nu trebuie să se apropie de ea decât purificat prin lacrimile pocăinţei. De aceea, vocea mea interioară m-a oprit. Şiragul de mătănii cu boabele de cremene şi cu o cruce de cremene la capăt închipuie taina darului profeţiei. Numărul trei sute poate să arate că evenimentele viitoare se pot desfăşura pe o perioadă de trei sute de zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. Faptul că mătăniile sunt grele şi mă fac să-mi aplec grumazul arată că nu-i dat oricui să poarte cu uşurinţă o asemenea povară, ci numai Unchiaşului care mi-a transmis darul pe care l-a căpătat prin nevoinţe. Unchiaşul îmi porunceşte să număr patruzeci de boabe, care semnifică unităţi de timp, poate zile, poate săptămâni, poate luni, poate ani, poate decenii, poate secole. În poiană s-a făcut întuneric, ceea ce ar putea însemna că întunericul a îngenuncheat lumina. Ideea este întărită de viziunea lanţului. Acesta închipuie robia, iar zalele groase de oţel arată că nu-i chip să fie rupte sau tăiate cu uşurinţă. Ele sporesc necontenit arătând că tot mai mulţi oameni vor fi înlănţuiţi. Bărbatul ce aduce lanţul este unealta unui tiran, a piticului ai cărui ochi scăpărau scântei de ură şi răzbunare, ce vrea să întroneze împărăţia robiei printre oameni. Piticul este poate un preot păgân sau un mag biruit cu foarte mult timp în urmă, care acum, în Noua Eră, simte că a venit vremea lui şi nutreşte gânduri de răzbunare, vrând sa reînvie păgânismul. Dar banii ologului atârnă mai greu decât lanţul piticului şi arată că, deşi omuleţul va reuşi să-i robească pe oameni, timpul robiei va fi scurt, căci robii vor fi revendicaţi de olog, căci el este rânduit să devină noul stăpân. Piticul, sperând poate să scape de olog prin puterea magiei, purcede la înlănţuirea oamenilor. Cei care fug sunt prinşi de călăreţi, slugile şi uneltele piticului, şi aduşi înapoi. Lupul alb pe care el îl rânduieşte să păzească cheia arată că este şi el o unealtă a magului, căci lupul alb era un animal sacru pentru popoarele barbare de dininainte de încreştinare. Cheia, unealta cu care piticul încuie lacătul, este în formă de corb, deoarece, în vremurile păgânismului, zeiţele războiului şi ale duhurilor se preschimbau în astfel de păsări, care zburau deasupra câmpului de luptă, pentru a înrobi sufletele celor căzuţi. Lupul are ceva omenesc, arătând limpede puterea magică de a se tranforma, de a fi om, în timpul zilei, şi fiară, în timpul nopţii. Ologul care călătoreşte cu lectica poate fi un mare bancher, o mare corporaţie financiară sau un sistem financiar. Cei patru oameni ar putea însemna alte corporaţii sau sisteme pe care se sprijină. Forţa financiară se foloseşte de aur pentru a-i smulge magului roadele. În scena finală îşi face apariţia o femeie virtuoasă, care, împreuna cu fiul ei, va elibera pe cei înrobiţi de forţele magiei şi a banilor, deoarece hrisovul triumfă asupra puterii financiare. O ultima zvârcoliere a ocultismului pagân: călareţii îi săgetează pe cei înrobiţi, dar pelicanul este trimis să se jertfească, lăsându-se străpuns de săgeţi. Cine este pelicanul? Este pasărea care îşi sfâşie pieptul pentru ca sângele să învie puii. O alegorie pentru moartea ca sacrificiu a sfinţilor martiri pentru salvarea oamenilor. Minunea cu pelicanul care se multiplică miraculos poate semnifica faptul ca sângele martirilor este sămânţa Bisericii. În agonie, pelicanii se roagă. Faptul că piticul este înlănţuit arată că revenirea misterelor păgâne a fost stopată pe o perioadă de o sută de boabe de mătănii, ceea ce poate să însemne o sută de zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole. Pelicanii căzuţi sunt tămâiaţi creştineşte, aceasta arătând că sunt martirii cei de pe urmă. Cei fugiţi în pădure, în timpul înrobirii, se întorc. Tânărul returnează ologului investiţia împreună cu o dobândă uriaşă, aşa că, de acum, oamenii sunt cu adevărat liberi. Banii îi vor aduce ologului, precum şi slujitorilor lui, pieirea. Plătirea datoriei a fost posibilă datorită înscrisului din hrisov ...”

     G. simte o bucurie de nespus văzând cum poate pătrunde cu mintea semnificaţia tainică a vedeniei. Dar a mai rămas ceva: hrisovul. Oare ce scrie în hrisov? Aici este toată înţelepciunea...


CAP. II

Primul mesaj lăuntric


Motto:

„Calea aici ce greu se găseşte

.Nu-i nimenea să te îndrepte.

Numai târziu, numai o clipă

uitată pe urmă şi ea,

îţi dezvăluie

nebănuitele trepte."

(Lucian Blaga)


      La puţin timp de la prima întâlnire cu Unchiaşul, G. visă ceva neobişnuit. Se făcea că o scară cu o infinitate de trepte şerpuia spre abis, precum cochilia de calcar a unui melc uriaş. G. păşeşte atent pe fiecare treaptă sculptată parcă în lumină. Vârtejul de piatră ce părea că purcede din adânc, un adânc nebănuit şi nesfârşit, se înşuruba în Univers, avansând în sensul invers acelor de ceasornic. Un sentiment plăcut îl cuprinse pe G. Un fior magnetic sacru şi familiar. Cu fiecare treaptă, lumina devine mai intensă. Dintr-o dată, vede o uşă de piatră aflată lateral. O împinge uşor cu mâna şi ea se deschide. Se pomeneşte într-o sală majestuoasă, discret luminată. Bolta se sprijinea pe douăsprezece coloane de marmură. Pereţii erau sculptaţi, totul având înfăţişarea unei dantelării minerale lăsând să pătrundă prin ochiurile sala o lumină colorată de vitralii. În mijlocul sălii, o masă de marmură. Pe ea, un pergament pe care era scris ceva. G. se apropie şi se apleacă asupra lui. Văzu un scris caligrafic, cu semne necunoscute. Totuşi, lucru de mirare, G. putu să citească. Era scris un singur cuvânt: „Acasă".

     G. cere ajutor Unchiaşului. O voce blândă, caldă şi familiară îi vorbeşte lăuntric: „Scara cu multe trepte coboară în abisul subconştientului tău. Şerpuieşte printre gânduri şi emoţii asemenea cochiliei unui melc. O lumină fosforescentă vine din interior, atât cât să nu te rătăceşti. Este lumina divină. O uşă de piatră se află lateral. Cea dintâi uşă. Dă într-o sala majestuoasă a cărei boltă se sprijină pe douăsprezece coloane, cele douăsprezece luni ale anului. Douăsprezece adevăruri. În mijlocul sălii se află masa supremei afirmaţii, iar pe ea un pergament pe care este scris supremul cuvânt. Unul singur: «Acasă». Ai pătruns, aşadar, în sala primului popas şi ai citit primul mesaj către semenii tăi. Acum împărtăşeşte-l cu ceilalţi. Ajută-i pe semenii tăi să ajungă acolo şi să-l vadă cu ochii lor.“

     G. se trezeşte brusc şi, după câteva clipe, înţelese că primise un mesaj în somn şi că acest mesaj este cheia de boltă ce-l va călăuzi să meargă înainte. Înţelese că de acum înainte călăuzirea Unchiaşului s-a încheiat. Nu va mai avea nevoie de el, căci i-a fost descoperită calea directa ce-l va duce la Adevăr. A înţeles că orice mesaj profetic trebuie văzut lăuntric de fiecare, căci fiecăruia i s-a dat acest dar. Oamenii aleg liber să-l folosească sau nu. Aleg să pătrundă în propriul lor subconştient sau să asculte retorica altora. Aleg să vadă ei înşişi sau să-i lase pe alţii să vadă pentru ei. Ei sunt ca nişte orbi ce poartă în cârcă pe văzători şi-i roagă să vadă în locul lor. Dar şi văzătorii au nevoie de picioarele orbilor, căci sunt tot atât de infirmi ca şi aceştia, în spatele cărora stau. „Dar ce să însemne acest «Acasă»?“ se întreabă G. încurcat, şi pentru prima dată simţi lipsa Unchiaşului. „Desigur“, îşi răspunse el, „aici sunt acasă... Pentru totdeauna!“


CAP. III

Al doilea mesaj lăuntric: înviere în Cimitirul speranţelor pierdute


      G.se minună cât de uşor ajunsese în împărăţia subconştientului şi nu-şi dădea bine seamă dacă mai visează încă. Se afla în odaia lui pe care o ştia dintotdeuna şi constată că toate lucrurile sunt la locul lor: masă simplă de stejar, scaunele, mică bibliotecă asupra căreia timpul îşi lăsase amprenta şi pendulă veche de peste o sută de ani. Deschise larg fereastra ce dădea în pădure şi priveliştea minunată pe care o ştia dintotdeauna veni să-i întărească convigerea că se afla în lumea reală şi că totul este aievea. Privi norii albi ale căror nebănuite forme ar fi invitat pe orice muritor la visare şi se lasă purtat de metamorfoză lor celestă. Înţelese că trebuie să caute aici, în viaţa reală, ceea ce fantasmele vedeniei de noapte îi revelaseră într-un moment de graţie, ca un preludiu a unei pasionate căutări de-o viaţa. Să caute aici? De unde să înceapă? În nerăbdarea lui ar fi vrut să vadă dintr-o dată cerurile deschise şi draperiile ignoranţei date la o parte ca în profeţiile sacre. Totuşi nu se întâmpla aşa şi G. avea să petreacă ani de zile în neistovite căutări prin munţi, peşteri, schituri, locuri sacre. Fără somn. Fără odihnă. Fără popas. De fapt ce căuta el? Poartă pe care aceeaşi graţie divină să i-o deschidă spre subconştient.

     Ocazia s-a ivit într-o binecuvântată zi de vară, în preajmă Sânzienelor, când, aflându-se pe o culme acoperită cu jnepeni, văzu o pasăre cernită strângandu-şi aripile şi picând că o săgeată la sol. G. cercetă locul unde căzu sperând să-i găsească trupul neînsufleţit, dar chiar acolo unde văzuse limpede că se izbise de glia mamă nu găsi absolut nimic. Se aşeză pe pământ chiar în locul acela şi stătu aşa o vreme. Noaptea îl găsi în aceeaşi stare de priveghere şi primele stele clipiră deasupra lui cu o strălucire ciudată. O toropeală plăcută îi invadă fiinţa, semn că oboseala începe sa-şi spună cuvântul. Îşi aminti că privegherea este suprema probă iniţiatică a omului pe care nici Ghilgameş, nici cei trei ucenici ai lui Iisus nu au putut-o trece acolo, pe muntele Măslinilor. Simţi cum se prăbuşeşte într-un hău ce părea fără fund şi se pomeni coborând în fugă o scară spiralată asemenea cochiliei unui melc uriaş, aşa cum visase el cu ceva timp în urmă sau doar i se păruse că visează. Îşi aminti de cuvântul „Acasă" şi îl pronunţă cu glas tare şi tresări la ecoul pe care nu-l bănuise. „Acasă" era repetat de zeci de ori până ajungea să se stingă undeva în infinit. O lumină vagă se revărsa pe trepte, dar de când G. repetă cuvântul misterios, se transformă el însuşi în lumină, aşa că acum ea era atât de intensă încât închise instinctiv ochii. Orbit, pipăi pereţii şi coborî mai atent pentru a nu cădea. I se păru că pereţii cedează şi el se afundă adânc în ei. Deschise ochii şi mai uimit văzu că se află trântit undeva pe zăpadă sub crengile unui cireş bătrân. Era cireşul lui din fundul curţii, din vechea casă părintească, locul unde se născuse şi îşi petrecuse copilăria. Acum casa şi cireşul nu mai existau, căci propritatea fusese înstrăinată demult. Era o noapte senină de iarnă şi stelele sclipeau tăioase. Recunoscu imediat momentele acelea petrecute sub cireş într-un decembrie geros, din preajma Anului Nou. Îşi amintea totul cu o prospeţime uimitore. Atunci a văzut clar viitorul. A văzut deceniul de strâmtorare şi înfometare ce avea să vină, apoi vărsarea de sânge din timpul revoltei, confuzia de atunci, explozia de zvonuri asemenea unei bombe de distrugere în masă, execuţia conducătorilor, îmbogăţirea rapidă a unor indivizi, degradarea continuă a ţării, pauperizarea oamenilor, lichelismul politic, triumful minciunii şi al făţărniciei. Mai mai presus de toate a văzut Hrisovul. În el se găseau cuvintele de-o importantă crucială pentru ţara noastră. Cine le cunoştea, avea să cunoască şi transformarea. Căci duh de viaţa veşnică aveau cuvintele. Cine le pătrundea avea să pătrundă Taina. Căci în Hrisov era scris secretul semnelor pe care Dumnezeu ni le trimite neîncetat, dar pe care le ignorăm totdeauna. O galaxie de semne este zugrăvită pe fresca anilor, anotimpurior, zilelor. O parte din univers aşteaptă Secretul. Taină semnelor pe care G. o uitase, dar pe care acum avea să o recitească în hrisovul amintirilor. Odată reînviată, avea să vadă în fiecare semn o provocare şi o proorocire, aşa cum văzuse atunci, în acea noapte de iarnă din preajmă Anului Nou.


CAP. IV

Legământul lui Dumnezeu cu neamul românesc


Motto:

„Porumbii-proroci îşi scaldă aripile înnegrite de funingine în ploile de sus. Eu cânt – semne, semne de plecare sunt.” (Lucian Blaga)

Hrisovul… Semnele… Putea G. să le tălmăcească? Se aşază pe una din treptele scării spiralate şi privi în gol. Lumina, care strălucise până atunci intens, diminuă sensibil până se stinse aproape de tot. Acum G. era cufundat într-un ocean de semiîntuneric şi îl cuprinse frică. O speranţă care revenise la viaţa era pe cale să se întoarcă în nefiinţă. O stea pâlpâia undeva în bezna subconştientului, atrâgandu-i atenţia. Un astru a cărui poziţie era inversată, strălucirea lui venind de jos, de undeva din inima pământului, sclipea ca un diamant. G. privi îndelung stelele, ce se aprindeau şi se stingeau necontenit, şi simţi o toropelă plăcută în întrega lui fiinţă. Porni pe scară, călăuzit doar de lumina stelară, coborând treptele într-o lungă călătorie prin subconştient, prin somptuoasele odăi ale amintirilor. Revăzu cireşul bătrân al copilăriei şi trecu mai departe, spre ceva necunoscut şi sacru. La un moment dat, ceva îi dădu de înţeles că trebuie să se oprească. Simţi că picioarele îi sunt afundate în ceva mătăsos şi privi în jos. O iarbă fragedă se unduia sub adierea zefirului, mângâindu-i ritmic genunchii, parcă pământul s-ar fi aprins cu flăcări verzi, mistuind o jerfă. De jur-împrejur, zarzării fremătau, parcă încercând să se scuture de păsările care se năpustiseră asupra micuţelor poame dulci ca zahărul. În depărtare se vedea o cetate cu zidurile albe. G. se apropie cu băgare de seamă şi se hotărî să intre. Bătu la o poartă masivă de aramă şi un oştean tânăr şi vânjos, cu mustăţi lungi, îi deschise imediat. „Ce vrei?” i se adresa străjerul, ce era îmbrăcat cu o armura de oţel, bine lustruită, peste o cămaşă de zale. „Dacă se poate, v-aş ruga să îmi daţi drumul înăuntru. Vin de departe şi va trebui să rămân peste noapte.” „Trebuie să-mi plăteşti parale, altfel nu-ţi dau drumul înăuntru.” G. îi puse în palmă o monedă de aramă. Oşteanul o privi cu o vădită nemulţumire şi nu retrase mâna, dând de înţeles că mai trebuie să mai pună. G. îi mai puse una şi primi permisiunea să intre. Înăuntru văzu bărbaţi şi femei îmbrăcaţi foarte diferit. Unii în haine de mătase brodate cu fir de aur, alţii în zdrenţe de postav ieftin. Când trecea un om de vază, un toboşar mergea înaintea lui bătând din darabană şi strigând celorlalţi să facă loc. Toţi se dădeau la o parte, lăsând un culoar liber pentru demnitar şi suită lui. Câţiva oşteni loveau fără milă cu biciul pe nefericiţii care nu se grăbeau îndeajuns. Ajunşi pe margine, toţi trebuiau să cadă în genunchi şi să privească în pământ. Dacă cineva ridica din întâmplare ochii, veghetorul poruncea oştenilor să-l salte şi să-l arunce într-o cuşcă ce se afla într-o căruţă, în urmă convoiului. Căruţă nu era trasă de cai, ci de patru oameni înhămaţi la ea. G. avu ghinionul să întâlnească un astfel de convoi. O butcă cu un demnitar în ea trece cu mare fast pe uliţa principală. Mulţimea se dădu îngrozită la o parte. Neobişnuit cu astfel de moravuri, G. rămase derutat în mijlocul drumului. Imediat un oştean se repezi ca un uliu şi îl lovi cu biciul peste faţă, umeri, spate. Alţi doi oşteni, sosiţi degrabă, în luară pe sus şi îl aruncară în cuşcă mai mult mort decât viu. G. fu nevoit să privească prin zăbrelele cuştii jalnicul spectacol care îi provoca scârbă şi indignare. Ajuns acasă, demnitarul dete porunci slugilor. G. fu dat jos şi dus înaintea lui. Era un bărbat îngrijit, ce se cunoştea a fi ieşit la obraze, brunet, cam la treizeci de ani, cu o barbă lungă, ce lucea nefiresc în lumină, semn că şi-o ungea cu uleiuri. Purta un caftan vişiniu, ornat cu fire de aur, meşteşugit lucrate, având la mâneci blană de samur. Pe cap avea un işlic de blană de samur. Fuma dintr-un ciubuc făcut din lemn de trandafir, frumos ornamentat. Faţa îi era oacheşă şi privirea vicleană. La dreapta şi la stânga se afla câte un slăvitor care îi cântă ditirambi, acompaniaţi fiind de un lăutar, ce se afla în spate, cu o cobză mare: „O, preamărite stăpâne,/ Soare al nostru mare,/ Lumina câştigă în strălucire/ şi pământul în fericire/ când numele ţi-l şopteşte…” „Plecaţi!” strigă bărbatul. „Nu cântaţi, ci vă faceţi.” Lăsă să cadă câţiva gologani şi cei trei se aruncară în genunchi pentru a-i culege. Unul din gologani se rostogoli la picioarele demnitarului şi, cum primul slăvitor se târî să-l ia, stăpânul îi strivi mâna, apăsându-i-o cu talpa cizmei. Slăvitorul începu sa urle sinistru de durere. Într-un târziu, demnitarul se resti la G.: „În genunchi, calicule! Să te văd că faci în faţa mea o sută de temenele.” Cum „calicul” nu se aruncă în genunchi, demnitarul continuă să urle: „Puneţi-l în genunchi!” Oştenii îndeplini cu brutalitate porunca. Puţin mai calm, bărbatul se adresă lui G.: „Cum îndrăzneşti, ştii cine sunt eu?” „Nu ştiu, domnule, sunt străin aici.” „Aşa deci”, zise el mai potolit, „atunci află că eu mă numesc Kir Iamandi, dar pentru tine sunt arhon Iamandi, ai înţeles?” „Am înţeles, arhon Iamandi.” „Acum să-mi spui ce treburi te aduce în cetatea noastră”, făcu Iamandi cu glas mieros, voind să-l supună la un lung tacrir, care, se pare, îi făcea mare plăcere. „Am venit pentru Hrisov”, i-o întoarse G. stăpân pe sine. Curiozitatea bărbatului crescu la culme: „Hrisov? Care Hrisov? Hrisovul ăla care îţi spune unde sunt ascunse paralele? De-aia ai bătut drumul până aici? Basne! Minciuni!“ G. nu înţelegea de unde Iamandi ştia de legenda Hrisovului, căci era încredinţat că taină acestuia îi fu descoperită numai lui, în acea viziune din «Poiană Descătuşării». „Acum mă vei întrebă de unde ştiu”, zise Iamandi ghicindu-i gândul, după ce trase din ciubuc o gura de fum. „Ei bine, de la un calic ca tine ce i se zicea Unchiaşul, un techea-berchea, care născocise acest basn, îndemnând pe rumâni la revoltă. Potlogarul ăsta povestea tuturor că Hrisovul le dă dreptul ghiaurilor de rumâni să stăpânească Ţara Rumânească. Ba chiar să facă proorociri şi să slobozească şi alte neamuri. Am pus pe gealat să-i croiască o sută de bice. Ha! ha! ha!” Un sfetnic se aplecă şi-i şopti ceva la ureche. Faţa lui Iamandi se lumină. „Uitasem. La noi umblă o basnă. Cică, înainte de a stăpâni noi pe aceste meleaguri, voi, rumânii, prinzând de veste că armia otomană este la Dunăre şi că vrea să intre în ţară, l-aţi înştiinţat în taină pe domnul vostru, Constantin, şi el a ascuns comoara într-o peşteră. Trădătorul ăsta, înainte de a fi dus la Stambul pentru a da socoteală şi a i se tăia capul, cum i se cuvine unui trădator, a întocmit un hrisov. Cred că ştii şi tu, de vreme ce umbli după acel Hrisov. Spune-mi cinstit, nu pentru asta ai venit?” „Îţi voi spune arhon Iamandi dacă îmi vei spune domnia ta mai întâi ce s-a întâmplat cu Unchiaşul”, zise G. hotărât. „Aşa deci”, se încruntă Iamandi, „acum pui condiţii. Ei, bine, îţi voi spune. A reuşit să scape din temniţă şi să dispară, deşi nu ştiu cum a făcut, căci încuietoarea am găsit-o neatinsă. Poate că el te-a trimis aici să mă ispiteşti, să cauţi Hrisovul şi să găseşti comoara. Comoara e a noastră, auzi, şi nu vă voi lasă să o luaţi, atât timp cât stăpânim noi.” După ce cugetă câteva secunde, Kir Iamandi făcu un gest imprevizibil: porunci slugilor să-l pună în libertate. Ei se repeziră, îl scoase pe G. în curte şi, după ce îl mai ciomăgi de câteva ori, îi dădu drumul. Demnitarul îşi mângâie barba şi le spuse oştenilor: „Luaţi-i urma, dar fiţi cu băgare de seamă să nu va simtă că-i şiret. Îmi raportaţi fiecare mişcare.” Apoi zise ca pentru sine: „Dacă va da de Hrisov, comoara va fi a mea.” G. pleca de la Kir Iamandi şchiopătând rău. Buzunarele îi fuseseră golite de gealaţi şi acum umbla să găsească un codru de pâine să-şi astâmpăre foamea. La han nu putea trage fără parale, iar să cerşească îi era ruşine. Nu ştia că este urmărit pas cu pas, dar un presentiment vag tot avea, căci din când în când întorcea capul şi privea în urmă. La un moment dat simţi că cineva îl apucă de braţ şi îl scutură cu putere. Întoarse capul şi văzu o bătrână îmbrăcată într-o dulamă cernită. Avea părul alb strălucitor şi purta o broboadă de lână, de asemenea cernită. „Hai cu mine băiete!” zise ea pe un ton poruncitor. Bătrâna îl trase cu putere de mânecă şi-l împinse printr-o uşă îngustă într-o casă văruită, cu olană mâncată de ploaie. G. privi cu uimire odaia. Era o cămăruţă cu ferestrele joase şi cu pereţii proaspăt văruiţi. În faţa lui se afla o altă uşa mică. Bătrâna o deschise. Îl impinse înăuntru şi uşa se închise la loc. G. se pomeni în întuneric. Bătrâna scăpără amnarul şi făcu lumină. Locul pe care îl credea a fi o altă cămăruţă era, de fapt, o peşteră. Stalactitele şi stalagmitele păreau că sprijină bolta. Se auzeau picăturile de apă ce cădeau cu o ritmicitate de ceasornic. Candele imense erau prinse de pereţi şi bătrâna le aprinse pe rând. Acum peşteră părea poleită. Uşiţa prin care intraseră dispăruse. Bătrâna îl prinse de mână şi îl conduse până la o firidă, înăuntrul căreia se găsea un ulcior. Scoase ulciorul afară şi îl lovi de peretele de rocă spărgându-l. Un pergament ros de vreme se rostogoli la picioarele ei. Îl desfăcu cu grijă şi îl întinse apoi lui G., zicând: „Iată Hrisovul!” G. îl luă în mâna tremurândă, privind-o insistent. Apoi o întrebă: „Cine eşti tu?” ”Biserica”, veni prompt răspunsul, „citeşte Hrisovul!” La lumina tainică a candelelor, G. citi murmurând: „Legământul lui Dumnezeu cu neamul rumânesc…”


CAP. V

"Şi se va zidi Hagia Sofia cea Nouă!"


Motto:

„Ea, cupola Agiei Sofia, pare a nu zace pe temei solid, ci parcă, atârnând de cer de o funie de aur, ar acoperi spațiul.“ (Procopius din Cezareea, 500 ― cca 565) G. citi Hrisovul pe nerăsuflate, minunându-se continuu. Când isprăvi închise ochii. Era în extaz. Bătrâna îl privi lung şi semnificativ: „Ţi-a fost dat să cunoști izvodul prin care Domnul Dumnezeu dă dreptul neamului românesc să stăpânească cel mai sfânt, frumos, bogat şi tămăduitor pământ. Să zidească aici cel mai mare și mai bineplăcut locaş de închinăciune: Hagia Sofia cea nouă, cea din urmă minune de pe pământ, ce fi-va apărată de îngeri şi heruvimi și unde vor fi cântate cele mai frumoase şi sfinte imne ale Ortodoxiei... ! Hagia Sofia cea Nouă se va ridica în zilele cele hotărâte şi fi-va speranța neamurilor. Hagia Sofia cea Nouă a cărei zidire ar fi fost începută de însuşi Constantin Brâncoveanul Voievod dacă nu ar fi fost mazilit, purtat în lanţuri şi batjocorit pe uliţele Ţarigradului, pentru ca apoi să i se taie capul, împreună cu cei patru fii ai lui... ! G., cu ochii larg deschişi, asculta ca vrăjit și o privi pe bătrână: „Cine a scris toate acestea?“ zise el în cele din urmă. „Un înger, de bună seamă: Însuși Sfântul Arhanghel Mihail.“ „Cum a ajuns izvodul în această peşteră?" „După ce domnul Constantin fu mazilit, pergamentul a fost dus la mănăstirea Hurezi. Se răspândise zvonul că grosul averilor Mucenicului se află în țară, păstrare la loc sigur, iar taină lor este dezvăluită în acest hrisov. Cum oamenii agiei i-au luat urmă, un călugăr curajos l-a ascuns într-o peșteră aflată în apropiere.“ „Este chiar aceasta, nu-i aşa?“ „Chiar aceasta e, dar acum trebuie să iei izvodul şi să pleci. Ţine-o tot înainte prin galeria aceasta și vei ajunge undeva. Ai să vezi atunci. Ai grijă de pergament ca de ochii din cap. Trebuie să ajungă în lumea ta.“ Bătrâna luă o torţă, o aprinse de la una din candele şi i-o dete. Se întoarse și se pierdu în negură. G. credea că totul e vis. Porni la drum în stare de transă. I se părea că merge printr-un tunel, ca acela descris de indivizii aflați în moarte clinică şi reveniți ulterior la viaţă. Se aştepta să vadă entităţi de lumină care să-l călăuzească, dar nu văzu nimic. Mergea totuși înainte nesimţind niciun fel de oboseală. La un moment dat, lui G. i se păru că aude un cântec duios, mlădiat de un glas de femeie, o doină care duce în lume tristețea unui suflet sfâșiat de doruri. Dar nu avea timp să se oprească şi să-l asculte mai bine. Mergea înainte fără oprire şi din pereții de granit ieșeau scântei, reflexe ale flăcării torței ce o trecea dintr-o mână într-altă. Galeria părea o temnița de piatră din care avea impresia că nu va mai ieși niciodată. La un moment dat, totul se învârti în jurul lui şi-şi pierdu cunoştinţa... ...G. se trezi întins pe iarbă. Soarele se ridicase doi stânjeni pe cer și razele lui cădeau pieziş peste chipul lui, scăldându-l într-o lumină caldă și prietenoasă. Primul gând fu să vadă dacă mai are Hrisovul la el, dacă nu l-a pierdut cumva. Se pipăi şi văzu ca buzunarul dinăuntru al hainei este gol. Nici urmă de pergament. Înciudat, se lăsă pe iarba şi privi îndelung cerul: „Am fost un nevrednic. Am pierdut Hrisovul. Nu merit sa mai trăiesc!“ Se ridică totuşi anevoie și observă că se află în curtea unei catedrale. Un grup de turiști, având în frunte un ghid tânăr, îmbrăcat într-o reverendă scrobită, impecabilă, venea către el. Tânărul părea a fi un proaspăt absolvent de teologie, poate un doctorand. Un bărbat brunet, cam la treizeci de ani, purtând un barbişon îngrijit, ce lucea nefiresc la lumina, semn că şi-l ungea cu uleiuri. „Kir Iamandi“, izbucni G. deodată. „Imposibil“, se răzgândi el. „Dar semănă atât de mult. “ G. se alătura grupului și ascultă cu atenție explicațiile teologului, ce vorbea popeşte, adică voit pe nas: „Catedrala pare că nu se sprijină pe temelie pământească, ci se revelează asemenea Sfintei Sofia, care nu se înalţă spre nimic, care pur și simplu se arată, se revelează. Aici, mai mult decât oriunde muritorii vor sesiza coborârea Transcendentului...“ Părea că strănepotul lui Kir Iamandi repetase aceste fraze de mii de ori şi acum le turuia maşinal. „Acum vom intra în muzeu“, continua el cu glas sforăitor. Descoperindu-l pe G., tânărul ghid veni la el şi-i întreba: „Dumneata faci parte din grup?“ „Nu, domnule", răspunse G., „dar aş dori să văd şi eu muzeul.“ Ghidul îl măsura din cap până în picioare cu privirea şi-i zise cam deranjat: „Mă rog, în acest caz trebuie să achiţi taxa de vizitare.“ „Taxa de vizitare!“ exclamă G. surprins. Deodată îşi aduse aminte că nu avea nici un ban, căci îl buzunăriseră lefegii lui Kir Iamandi. „Dar nu am niciun ban la mine“, se scuză el. Răspunsul veni prompt şi sec: „În acest caz, n-ai ce căuta înăuntru!“ ... Întins pe iarbă, G. contempla catedrala. Era cea despre care bătrâna îi vorbise: Hagia Sofia cea Nouă. O minune! Parcă nu avea nimic pământesc. Parcă era suspendată în văzduh. Parcă era o revelaţie... G auzi gălăgie. Grupul terminase de vizitat clădirea şi acum era condus de ghid către catedrală. Oamenii vorbeau cu glas tare, în ciuda apostrofării ghidului care le atrăgea atenţia să nu tulbure liniştea. G. auzi desluşit un glas de femeie, ce povestea entuziasmat: „Ca să vezi, Acela era Hrisovul! Dar bine s-a mai conservat...“ Văzându-l pe G. a doua oară şi mirându-se că mai e încă acolo, ghidul se opri şi, scrâşnind din dinţi, îi zise: „Şterge-o imediat! Vrei să chem bodyguarzii să te dea afară cu forţa?“


CAP. VI

O noapte care a schimbat un destin


„Scara! Trebuie s-o cobori. Sau s-o urci. Oricum, să ieși de-aici, să ieși cât mai repede. Câtă umilință, câtă desconsiderare, câtă aroganţă. Oh! Dacă aș fi Iisus Hristos aș face un bici și le-aș răsturna mesele lor negustoreşti, infatuarea lor fariseiească și ipocrizia saducheiească. Dar pentru asta El a plătit cu viaţă. Și-a făcut dușmani, iar vechile ranchiuni au răbufnit acolo, în faţa lui Pilat: «Rătigneşte-L! Răstignaşte-L!» El a avut curaj, a privit moartea în faţă. Cine a spus: «Soarele și moartea nu pot fi privite în faţă» ? Da, dar Soarele poate privi moartea în faţă. Dar tu? Tu ești laș, vrei să fugi. De ce bâjbâi căutând scara? Nu, nu ești Soare, dar ai primit lumina de la Soare: , Veniți de luați Lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor…” „…Nu-nţelegi!", insistă ghidul privindu-l pe G. cu dispreț. „Dacă te vede părintele administrator mă va certa pe mine din cauza ta." O femeie tânără, cam la treizeci de ani, se desprinse din grup și se adresă ghidului: „Îl plătesc eu intrarea. Lăsați-l să viziteze muzeul." Teologul o trase deoparte și îi spuse: „Nu vă implicați, doamnă. Trebuie să fie vreun vagabond sau cerșetor. După cum ați aflat și din presă, acum o lună ne-am confruntat cu o spargere…” „Ştiu”, zise femeia, „atunci când se zice că s-ar fi furat nimburile de aur ale sfinților. Totuși, ușile, ferestrele nu prezentau urme de forţare. S-ar părea că hoții ar fi pătruns pe căi necunoscute…” „Posibil, doamnă. La tehnica de azi, totul e posibil… Trebuie să fim fermi cu hoții. Toleranţa noastră proverbială a încurajat pe astfel de indivizi. Așa s-a ajuns să se spună că suntem un popor de hoți. . . Am ajuns celebri până și-n proverbe ălora, bunăoară: «Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une mânie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie»...” „Îl cunosc pe acest om” făcu în mod neașteptat femeia, pălind ușor, căci era clar că minţea. „Ei, bine”, concluzionă ghidul vădit stânjenit că îi fu întreruptă fraza pe care se vedea că o citise undeva. „În acest caz, mergeți la terminalul de acolo și luați-I un tichet!" Femeia făcu întocmai. Terminalul îi citi un cip si-i eliberă tichetul. Femeia înmână tichetul lui G. „Va trebui să mai stai până se formează un nou grup”, zise ea și plecă fără să aștepte ca G. să mai apuce să mai spună ceva. Merse ceva mai încolo și se așeză pe o bancă. G. avu vreme să o privească îndelung. Era îmbrăcată cuviincios, cu gust, purtând un taior și o fustă bleumarin, care nu îi trecea dincolo de genunchi. Pe cap, purta o băsmăluță dintr-un material fin ornat cu figuri geometrice. Nu era foarte frumoasă, dar avea trăsături fine. Părul negru încadra un ten palid. Privirea părea că oglindește în mod nemijlocit sufletul. Era sinceră și directă. G. intră cu noul grup care se formase și ieși după o jumătate de oră. Rămase surprins când văzu că femeia îl așteptase în tot acest timp. Se apropie oarecum stânjenit și îi zise: „Vă mulțumesc, doamnă. Vă rămân îndatorat.” „Nicio problemă”, veni imediat răspunsul. „Pe mine mă cheamă Maria. Pe dumneata?” „Spuneți-mi G." „Dar e o inițială", zise Maria surprinsă. „În sfârșit, dacă insişiti…” „Am lipsit mult din București, puteți să-mi spuneți ce e cu aura sfinților?” schimbă bărbatul vorba „S-a întâmplat acum o lună de zile. Toate ziarele au vuit. Le poți citi online.” „Dar eu nu am calculator”, se scuză G. Femeia rămase pe gânduri un timp. Părea că deliberează îndelung. Zise: „Îmi pare râu , dar nu am laptopul la mine. Vino cu mine acasă. Am să-ți arăt. Am salvat într-un folder câteva documente. Le poţi citi pe îndelete. În plus, vreau să-ți mai arat câteva cărți vechi pe care le am în mica mea bibliotecă. Eu sunt medic. În timp ce dumneata vei citi netulburat, eu voi termina un raport care îmi trebuie mâine la serviciu. De când cu nebunia asta de implantare a cipurilor în organism suntem foarte aglomeraţi…“ „Implantarea cipurilor în organism! Se miră G. Am trăit să o aud și pe-asta." „Nu ai auzit de acest proiect până acum? În sfârșit, vei citi despre el pe net…" Maria deschise portiera mașinii și după ce îl invită pe G. să se facă comod porni motorul și demară. Conducea tăcută și prudentă. Pe tot parcusul drumului nu a scos o vorba. Intră pe o strada liniștită, străjuită de tei și opri în faţa unui bloc cu opt etaje. Urcară amândoi într-un lift, care opri la etajul opt. Apoi intrară într-un apartament ce avea două camere. Maria dădu drumul la un laptop și se opri la un articol de presă, datat 2 mai, ce titra cu litere de o șchioapă: „Spargere la Catedrala Neamului - hoții sunt încă în libertate". Articolul fusese scris cu o vădită notă de ironie: „Din relatările părintelui T. am aflat că seara, înainte de a adormi, părintele s-a privit de câteva ori în oglindă și parcă a văzut un cerc galben înconjurându-i capul. Somnul l-a luat repede. A visat mult. Dimineață, a deschis biserica și a constatat că sfinții îl apostrofează. Uitându-se mai bine, a văzut că aceștia nu mai aveau pe cap discurile lucrate din foiță aurite. Părintele a mers imediat la poliţie și a reclamat furtul. Din primele cercetări a rezultat că ușile și ferestrele erau intacte. Niciun indiciu nu confirmă că s-ar fi intrat prin efracție. Dar partea cea mai interesantă a fost aceea că, deși polițiștii au constatat la rândul lor că nimbul de aur al sfinților dispăruse într-adevăr, confirmând așadar temeinicia reclamației, ulterior fotografiile au arătat contrariul. În fotografii, sfinții apăreau cu nimbul lor pe care îl avuseseră dintotdeauna. Să fi contat faptul că, de Întâi Mai, părintele a ieșit ca tot omul la iarba verde și a petrecut cu mâncare și băutură, dar, mai ales, cu băutură, până noaptea târziu, cinstind cum se cuvine «Sărbatoarea de Armindeni», numită în popor şi «Ziua pelinului» sau «Ziua beţivilor»? Se pare că până la sosirea părintelui protopop, hoții ar fi avut timp să le aşeze la loc, căci acesta a infirmat categoric că s-ar fi întâmplat ceva anormal, catalogând afirmațiile partintelui T. drept „oboseală”, deşi unii enoriaşi cred ca ar fi fost vorba de „viziuni". „Așadar, a fost vorba de o iluzie sau poate o farsă", concluzionă G. nu pe deplin lămurit. „Cred că de o iluzie", răspunse Maria, "căci, de atunci, fenomenul a fost semnalat și în alte biserici din ţară." „Iluzionism?” se întrebă G. retoric. „Cine ar putea fi acest iluzionist?" "Asta aș vrea și eu să aflu. De aceea mă duc pe la biserici, așteptând reapariția fenomenului. Până acum nu am văzut nimic... Am văzut însă altceva." „Ce anume?" Maria nu răspunse nimic și G. spuse într-un târziu: „Trebuie să plec. Iartă-mă că v-am reținut." „Am să te mai văd?" „Îmi pare rău, plec definitiv." Maria privi în gol, apoi hotărâtă se destanui: "Știi, te-am mințit cu laptopul. Mai am unul în mașină, dar... Iar povestea cu cărțile vechi este iarăși o minciună. De ce am făcut-o? Nu știu, poate că nu voiam să ne despărțim așa. M-ai întrebat adineauri ce am văzut. Acum pot să-ți spun. Un nimb. Capul tău era inconjorat de un nimb de aur, ca cel al sfinților. Te rog, nu pleca! La aceste vorbe, G. fu cuprins de un sentiment de milă. Știa precis că și Maria are un cip implantat în organism și că, în curând, sentimentele ei sincere și atât de firești se vor schimbă. Deodată, avu o sclipire de lumină. I se adresă autoritar: „Scoate-ți imediat cipul!" Propunerea era atât de neobișnuită, încât femeia rămase surprinsă. „Scoate-l", insistă el, "și apoi vino cu mine!" „Nu pot aici acasă", răspunse ea. "Trebuie să merg la Institut. Acolo am tehnologia necesară. Și nu pot singură, trebuie să găsesc un coleg care să mă ajute." „Găsește-l!" Miezul nopții. La poarta Institutului își făcu apariția o mașină condusă de o femeie. Lângă șofer, se află o altă femeie. Femeia opri și merse un scaner care o identifică. Poartă se deschise și mașină pătrunse înăuntru. Portarul, care tocmai atunci fusese trezit din somn, veni la mașină și zise: „Faceți ore suplimentare, domnişoară Maria.” Apoi, adresansu-i-se celeilalte: „Și dumneavoastră doamnă..." Neprimind niciun răspuns se duse în cabina lui şi se culcă la loc. Automobilul merse pe o aleee lungă, apoi se opri. La intrare, un alt scaner începu să bâzâie. Trecând și de acesta, cele două femei pătrunseră înăuntru. După aproximativ o oră, ele ieșiră grăbite. „Ești foarte amețită Maria, lasă-mă pe mine să conduc!" Maria încuviință. „Știi", spuse ea într-un târziu, „mă simt ciudat... de bine!"


CAP. VII

Cine este G.?


Puţin după miezul noptii, G. auzi motorul unui automobil care opri în faţa blocului. Îl recunoscu imediat. Privi precipitat pe fereastră şi văzu pe cele doua femei coborând în grabă. G. Deschise uşa de la intrare şi aşteptă ca liftul să se oprească. O veşnicie. Când, în sfarşit, în cadrul uşii de la lift, îşi făcu apariţia Maria ― probabil că prietena ei coborâse între timp ―, G. avu o revelaţie. Pentru prima dată, o vedea altfel: mai tânără, mai deosebită. Unde mai văzuse chipul acesta ? Un chip aparte, nobil deşi acum atât de tulburat. Nu avu timp să-şi amintească… Femeia intră grăbită în apartament: „Sunt nebună”, murmură ea pierdută, „de bună seamă sunt nebună. Acum sunt o proscrisă, o fugară, o condamnată. Voi fi internată într-un ospiciu-închisoare, unde voi fi supusă unei terapii de reeducare.” G. se simţi vinovat şi Maria băgă imediat de seamă. „Iartă-mă”, se scuza ea, „nu-ţi fac niciun reproş. Eu însămi mi-am asumat responsabilitatea gestului meu nebunesc… dar… dacă stau mai bine să mă gândesc, nu a fost chiar atat de nebunesc.” „Dacă mai ai încredere în mine”, şopti G., „trebuie să mai faci un lucru. Să plecăm imediat de aici.” „Şi unde vom merge?” spuse ea mirată.” „În peştera prin care am venit. Îţi sunt dator cu câteva explicaţii. Am venit de undeva din subconştientul vostru. Am venit printr-o peşteră, aducând un hrisov, un document întocmit chiar de Constantin Brârancoveanul. Hrisovul nu este acelaşi cu cel pe care l-am văzut în muzeu. Ştiu că peştera trebuie să fie pe undeva prin Oltenia. Poate «Peştera lui Pahomie». Să o căutăm întâi pe aceasta. Să mergem acolo deci şi s-o găsim. Hrisovul? Vom căuta oarecum acul în carul cu fân, dar am presentimentul că îl vom găsi. Sunt sigur că l-am pierdut în această peşteră.” „O nouă aventură?” făcu suprinsă Maria… „Totuşi”, completă ea, „ceva îmi spune că trebuie să merg până la capăt. În definitiv, trebuie să găsesc răspunsurile la intrebările pe care mi le puneam încă din timpul liceului. Cine sunt? De unde vin? Încotro? De ce tocmai eu?...” Maria pregăti automobilul. Puse în portbagaj pături groase, o lanternă, haine călduroase. Se gândise şi la benzină. Acum că nu mai avea cipul, îi va fi greu să-şi alimenteze rezervorul. Găsi soluţia: buna ei prietenă, Ana, o va ajuta. O va convinge să o însoţească. Noroc că erau vecine. „Aşteaptă-mă”, zise femeia, „voi urca până la trei şi voi incerca să o conving pe Ana să vină cu noi. Avem nevoie ca ea să ne ajute cu cipul.” G. aşteptă în maşina timp de un veac, adică un sfert de oră. Din bloc îşi facu apariţia Maria însoţită de Ana. Ce uşurare! După ce facu prezentările, Maria urcă la volan şi porni motorul. Ana stătea lângă ea pe scaunul din dreapta. Părea mai tânară decât Maria, şi poate că era. O femeie zveltă, frumoasă. Par castaniu, bucălat, ochi albaşti-verzui, ca apele adânci şi tainice, nas drept, ten fin. Totul la ea era bine proporţionat. Deosebită era vocea. Muzicală, hipnotică, misterioasă, mlădiind ca o chemare a legendarelor sirene. Întreaga făpură imprăştia discret un parfum de iasomie. Automobilul opri la o staţie de benzină şi Ana, folosindu-si cipul, facu plinul rezervorului. După o jumătate de oră, automobilul se afla pe şosea, rulând cu viteză spre vestul ţării „Ce scria în Hrisovul domnitorului Brâncoveanul?” rupse Maria tăcerea. Puţin emoţionat, G. răspunse: „Cu dumnezeiasca lui clarviziune, domnitorul proorocise vremurile ce vor urma… Dar nu numai atât! De fapt, Hrisovul este Testamentul voievodului. Prin el, Mucenicul lasă românilor bunuri materiale şi spirituale. Lasă un inventar al datornicilor şi al datoriilor acestora către poporul român, o lista cu toţi aceia care furaseră din vistieriea ţării şi jefuiseră ţara, căci mult s-a furat. Mai lasă şi obligaţia de a se desăvârşi lucrarea pe care el o începuse. Fiecare generaţie va avea datoria să inventarieze jaful, pentru ca, în ziua scadenţei, Tânărul Voievod să-i execute silit pe debitori, să-i tragă la răspundere. Nu există termen de prescripţie, iar judecata o vor face bătrânii cei drepţi şi cinstiţi. Fără subterfugii avocăţeşti, fără amânări suspecte. Cine crede că, odată cu moartea Mucenicului, au dispărut toate documentele se înşală.” „Cine-i Tânărul Voievod? interveni Ana.” „E cel cu paloşul pe care l-am văzut în «Poiana Descătuşării», Fiul femeii cu chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini ce purta o diademă de argint pe cap.” „Mă tem ca nu-nţeleg”, adăugă Ana. „Cine-i această femeie?” „Nu ştiu. Asta vreau şi eu să aflu.” Era o noapte caldă de vară, iar ţârâitul greierilor pusese stăpânire pe întreaga câmpie, măcinând întinderea nesfârşită. Deodată, G. întoarse capul şi o privi pe femeie într-un mod ciudat. Într-un târziu, se hotări să o întrebe: „Ai copii, Maria?” „Mi-ar fi plăcut, dar nu sunt nici măcar măritată.” G. tăcu. Farurile maşinii continuau să sfredelească întunericul. Din când în când, venea din sens opus câte un automobil sau câte un camion, care trecea nepăsător, orbindu-i cu farurile. Deşi obosită, pentru că avusese parte de o zi atât de încărcată, deşi era la volan de mai bine de o oră, Maria parcă trăia clipe deosebite, întreaga ei fiinţă şi-o simţea învăluiă într-o linişte suprafirească, care venea de undeva dinlăuntul ei. Se predase acestui nou sentiment de năzuinţe şi idealuri, de vrajă şi mister. Automobilul merse toată noaptea, ca o pasăre călătoare în drumul ei spre casă. Începuse să se lumineze şi, doborâtă de oboseală, ieşi cu maşina de pe carosabil şi opri undeva pe câmp, pentru a se odihni. Ana se oferi să treacă la volan, dar nici ea nu fu în stare să se menţină trează. Pâlca nopţii se risipea treptat, iar dealurile înverzite răsăreau unul câte unul. După trei sferturi de oră, automobilul rula iarşi pe şosea. La volan se afla Ana, iar de data aceasta, pe scaunul din dreapta stătea Maria. După ce pierdu ceva timp pentru a citi indicatoarele, îşi dădu seama că se rătacise. Traversă totuşi Oltul, intrând în Râmnicu Vâlcea. Călătorii nu fură interesaţi să admire oraşul, cum nu fuseseră interesaţi să admire nici Piteştiul, pe care-l străbătuseră mai devreme. Voiau să ajungă mai repede la „Peştera lui Pahomie”. Ieşiră din oraş şi se pomeniră iaraşi pe şosea. Aceeaşi monotonie. Ana opri de vreo douăzeci de ori pentru a citi indicatoarele, care parcă intrau intenţionat în conflict unele cu altele, indicand direcţii diferite. „Trebuie să întrebăm pe cineva cum putem ajunge la peştera”, concluzionă Ana. „De altfel, se pare că norocul ne surâde.” Apăsă uşor pedala de frână şi opri lângă o maşină ce staţiona pe dreapta. Observă că şoferul stătea aplecat peste volan, căutând ceva pe hartă. Era un bărbat tânăr, înalt, bine făcut, îmbrăcat cam neglijent. Părul blond-roşcat, încreţit. Barba era roşcată şi ceva mai îngrijită decât părul, care îi stătea vâlvoi în cap, ca un rug aprins. Maria deschise geamul şi i se adresă: „Fiţi amabil, vă rog! Cum putem ajunge la «Peştera lui Pahomie»?” Omul ridică privirea şi o încrucişă cu cea a femeii. Maria obsevă că ochii îi erau albaşti şi limpezi. Atunci se petrecu ceva neaşteptat, un fel de miracol. Fiecare privea fascinat la celălalt, niciunul nu se-ndura să-şi dezlipească privirea de la chipul celuilalt, ca şi cum doi magneţi se atrăgeau reciproc. Secundele treceau şi cei doi ignorau cu desăvârşire scurgerea timpului, mângâindu-se unul pe altul cu privirile. Într-un târziu, bărbatul, trezit ca dintr-o transă hipnotică, spuse politicos şi cam timid: „Şi eu mă-ndrept tot într-acolo. Dacă nu vă e cu supărare am să merg înainte, pentru ca dumneavoastră să mă puteţi urma. De altfel, nici nu e mult de mers. Aveţi încredere, cunosc bine munţii aceştia. Sunt geolog. Mă cheamă Constantin. Să ştiţi că peştera este închisă şi nu se poate intra. Dar găsim noi o cale. Aveţi încredere.” Bărbatul demară uşor. Cealaltă maşină făcu la fel. „Interesant om”, zise Ana, „dar trebuie să fim totuşi cu băgare de seamă. Îl cunoaştem doar de cinci minute şi nu ştim cine este şi ce gânduri are. Se pare că este fascinat de tine, Maria. Şi tu de el. Bine că nu eşti tu la volan, căci nu sunt sigură că ţi-ai revenit, iar pe marginea şoselei sunt prea mulţi plopi bătrâni…” „Pe mine mă cheamă Maria”, răspunse ea cu întârziere, adresându-se unui personaj imaginar, absentă fiind la tot ce spusese până atunci buna ei prietenă. „Maria… Maria… Mă cheamă Maria… Îmi pare bine de cunoştinţă, Constantin…” G. îşi aminti în sfârşit: „Oare cum de nu mi-am dat seama? făcu el. Fără îndoială… «o femeie cu un chip blând, liniştit, ochi limpezi, senini purtând o diademă de argint pe cap. Ţine în mâna dreaptă un hrisov, iar în stânga un pelican cu penele albe ca zăpada. Lângă ea se găseşte un tânăr bine făcut, părând a fi fiul ei…» Desigur, e femeia din «Poiana Descătuşării». Dar tânărul? Desigur, fiul ei… Negreşit, va avea un fiu… E încă tânără…” „Maria! O cheama Maria! izbucni el, absorbit de neaşteptata descoperire. Ana gândi că amândoi şi-au pierdut minţile şi se felicită că acceptase să meargă cu ei, altfel cine ştie cum s-ar fi sfârşit această aventură. Automobilul din faţă părea că ştie bine drumul. După ce lasă în urma Ocnele Mari, coti la dreapta, trecu prin Băile Govora, apoi prin Horezu şi, în final, ajunse în Polovragi, îndreptându-se spre Cheile Olteţului. Apoi se opri. Şoferul coborî şi îi aştepta zâmbind. „Acolo este peştera pe care o căutaţi”, zise el întinzând braţul. „Se mai numeşte şi «Peştera Polovragi»”. Are o lungime de zece kilometri şi se spune că ar exista şi o galerie care ajunge în Transilvania. Dar nu putem să intrăm. Totuşi, eu am găsit o intrare secretă. Hai să v-o arăt. Veniţi după mine!” Porni înainte, urcând cu uşurinţă panta, dovadă că era antrenat. Toţi ceilalţi îl urmară cu dificultate. Se opri la un moment dat. „Să ne aşezăm”, zise el şi începu să se uite la cer. O pasăre cernită îşi strânse aripile şi căzu ca o săgeată la sol. „Acolo este intrarea”, facu el. Să mergem! G. se pomeni încă o dată coborând în fugă binecunoscuta scară spiralată, ce semăna cu o cochilie de melc. Împinse uşa de piatră ce se afla lateral şi se pomeni iarăşi în sala majestuoasă a cărei boltă se sprijinea pe cele douăsprezece coloane. „Acasă”, murmură G. Merse în mijlocul sălii şi, pe masa „Supremei Afirmaţii”, găsi un pergament. Era Hrisovul… G.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Fiction
commenter cet article
9 juin 2011 4 09 /06 /juin /2011 07:14
rosteste-speranta-1.jpg
de Gavriil Stiharul



Rosteşte Speranţă când luna e nouă
şi fir de păianjen în tremur sfinţit
descântă lumina stropilor de rouă
sub ochiul icoanei nicicând aţipit.

Rosteşte Speranţă când mărul dă-n roade –
şi gândul ţi-l pune pe un colb de stea.
Ascultă vârtejul iubirii ce arde
când cerul coboară spălând vina grea.

Rosteşte Speranaţă când frânt este zborul –
şi vezi cum se zbate pleoapa spre zare.
Rosteşte Speranţă – şi-asculta bujorul
cum i se tulbură seva în floare.

Rosteşte Speranţă când pacea-i stăpână –
şi vezi licuricii cum umblă pe cer.
Ascultă îngerii scoţând din fântână
stropi de luceferi pentru ochiul stingher.

Rosteste Speranţă pe-un ascuns regret,
rostirea o pune pe visele-nvinse.
Rosteşte Speranţă  – şi priveşte atent
sărutul răzvrătit pe buzele stinse.

 


 
Clic aici pentru vizualizare in pps:
Clic aici pentru descărcare pps:
Rosteşte Speranţă
Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poèmes
commenter cet article
8 juin 2011 3 08 /06 /juin /2011 10:23

de Gavriil Stiharul

Noapte de nesomn
de pe strada de-alături
zvon de-nviere.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Haiku
commenter cet article
8 juin 2011 3 08 /06 /juin /2011 10:20

Trupul lui Hristos
strivit de prea multe flori –
gata să-nvie.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Haiku
commenter cet article
8 juin 2011 3 08 /06 /juin /2011 08:39

Zefir de Florii –
mugurii ating luna
pocnind în noapte.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poemul unei respiraţii
commenter cet article
27 avril 2011 3 27 /04 /avril /2011 15:09

de Gavriil Stiharul 

 

 

Voi scrie Adevăr pe braţele slăbite,

C-o sabie mai grea vei porni la luptă,

Voi scrie Adevăr pe aripile frânte

Şi calea către stele o vei străbate uşor.

Voi scrie Adevăr pe pleoape ostenite

Şi vei vedea luceferi dincolo de zare,

Voi scrie Adevăr pe visele zdrobite

Şi vei urca pe stâncile semeţe.

Voi scrie Adevăr pe frunte şi pe mână

Şi vei porni pe mările muginde în furtună.

Sunt scribul care îţi scrie acum umil

Mesaj din Cer, eu, Stiharul Gavriil.

Sunt scribul care îţi scrie de departe

Nu rupe scrisoarea, ci pune-o deoparte.


Aici pentru vizualizare în pps:

 

Voi scrie Adevar

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poèmes
commenter cet article

Présentation

  • : VREMURILE MUCENICIEI
  • VREMURILE MUCENICIEI
  • : Un blog literar.
  • Contact

Profil

  • Gavriil Stiharul
  • http://www.wikiwand.com/ro/Gabriel_Iordan-Doroban%C8%9Bu#/overview
  • http://www.wikiwand.com/ro/Gabriel_Iordan-Doroban%C8%9Bu#/overview

Texte Libre

Recherche

Archives

Pages