VREMURILE MUCENICIEI

de Gavriil Stiharul

Renunţând la icoane şi statui în urma valurilor de reforme din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, protestanţii par a fi resimtit un vid iconic, motiv pentru care au recurs la înlocuitori, precum goblenuri sau diferite accesorii de mobilier, frumos împodobite cu texte biblice şi gravate artistic, ce confereau credincioşilor un setiment de protecţie divină. Ca şi icoanele, erau puse pe perete sau erau integrate în ambientul casei [1]. Practica a fost împrumutată din tradiţia iudaică. Într-adevăr, în iudaism, mesjul iconic a fost în mare parte înlocuit cu mesajul lingvistico-semantic. Respectând porunca biblică [2], evreii pioşi au confecţionat cutii de lemn, ceramică, argint, sidef etc. adevărate opere de artă în care se puneau pergamente conţinând texte biblice [3]. Protestanţii, pe lângă textele biblice inspirate, au simţit nevoia să adauge şi texte apocrife, în mare parte reproduse din "Epistoliile provenite din Cer". Cultul epistoliilor are o lungă şi frumoasă tradiţie, circulaţia lor fiind semnalată încă din zorii creştinismului.

Cultul epistoliilor până la Reformă

După tradiţie, prima scrisoare de acest gen ar fi fost trimisă de Însuşi Mâtuitorul, pe vremea când se afla încă pe pământ, lui Abgar, regelui Edessei, care, auzind de tămaduirile miraculoase pe care El le săvârşea, s-a hotărât să-i scrie, rugându-L să vină în regatul lui, la Edessa, pentru a-l tămădui de o boala incurabilă, scrisoarea fiindu-I trimisă printr-un rob. Iisus Hristos îi răspunde că, după răstignirea, învierea din morţi şi înălţarea la ceruri, negreşit va trimite un ucenic de-ai Lui, care îl va tămădui şi va propovădui Evanghelia, nu şi înainte, deoarece are o misiune pe care trebuie să o ducă la bun sfârşit. Scrisoarea, pe care Abgar o purta permanent cu sine, a fost suficientă să-l vindece în mod miraculos [4]. De aceea, astfel de scrisori mai poarta numele de "advare" sau "agvare". Se pare că mitul despre Abgar a fost punctual de plecare pentru punerea în circulaţie a epistoliilor de mai târziu.
Următoarele epistolii aveau ca temă respectarea Zilei Domnului, Duminica, şi provine din mediul pietist popular ca o reacţie împotriva nerespectării acestei zile. Astfel, odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. Astfel de epistolii au fost redactate după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind epistoliile le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, o scrisoare ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum "cineva poate accepta profeţii noi". Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o scrisoare suspendată în aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului scrisorilor: "Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie" [5]. Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : "De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii" [6]. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria [7]. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi [8].

Evoluţia epistoliilor provenite din Cer după Reformă

După Reformele protestante din secolul al XVI-lea, cultul epistoliile a cunoscut evoluţii diferite, în funcţie de confesiune. În Biserica ortodoxă, cultul episoliilor îşi ia mult amploare. Un caz interesant îl reprezintă circulaţia epistoliilor în mediul creştin ortodox românesc. Textele epistoliilor au fost primele texte redactate în limba română. Acestea au fost traduse pentru prima dată din limba greaca şi slavona în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, Psaltirea, Apostolul şi Evanghelia. O alta traducere este realizata in anul 1630 de  preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba). Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi "Popa Grigore din Măhaci", vede probabil în epistolii un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe. Ca şi Biserica catolică, Biserica ortodoxă le-a considerat apocrife şi eretice, iar cultul lor a fost condamnat.
O evoluţie spectaculoasă au cunoscut epistoliile în cadrul Bisericilor protestante, desprinse timpuriu din Biserica catolică.
Primele Biserici protestante care au împrumutat astfel de scrisori din practica pietista catolică, le-au adaptat şi le-au repus în circulaţie, au fost cele germane şi olandeze din Europa, precum şi din Statele Unite şi Canada, în special Pennsylvania. Categoria de scrisori provenite din cer poartă numele de himmelsbrief (germ. Himmel= Cer, brief=scrisoare). Aceste epistolii, ce se mai numesc uneori şi "Scrisori de protecţe", conţin texte apocrifele, similare celor ortodoxe sau catolice şi se bucură de o popularitate deosebită şi, evident, de o largă circulaţie printre credincioşi. În ele se fac menţiunea că au fost scrise de Însuşi Dumnezeu sau de un înger al Acestuia, de obicei Arhangheluil Mihail, şi că au fost trimise oamenilor ca mesaj divin, promiţandu-le totodată o serie de haruri. Mulţi creştini le gravează pe diferite materiale ( lemn, metal) şi le pun pe perete, asemenea icoanelor din cultul creştin-ortodox sau catolic sau le copiază şi poartă o copie cu sine.
În zilele noastre, constatam un reviriment formidabil. Cauza o putem căuta în sentimentul de insecuritatea a omului modern, care se confrunta cu probleme sociale, de sănătăte şi familiale, precum crize economice, politice, financiare, divorţ, boală etc.
Un text himmelsbrief  tipic va menţiona, pe lângă faptul că a fost scris de mâna Divinităţii, şi data când a fost găsit (la 63 de ani de la Răstignire etc. ), precum si locul (la Sfântul Mormânt, la 18 mile de localitatea Iconium etc.). Apoi se specifică numele celui care l-a găsit (un evreu convertit la creştinism etc.), precum si numele celui care l-a a păstrat  (familia doamnei Cuba din Mezopotamia).
Urmează mesajul propriu-zis, care listează o serie de porunci : "să fie ţinute cinci vineri de peste an, începând cu Vinerea Mare, în amintirea celor cinci răni primite de Mântuitorul şi să nu se lucreze sub nici un motiv în Ziua Domnului, care este sfântă ; să existe iubire frăţească etc". Urmează o listă de promisiuni pentru cei ce păstrează o copie în casa lor, precum că vor feriţi de trăsnete, boli molipsitoare, incendii. Casa unde se va găsi o copie va prospera, căci toate bunătăţile se vor găsi în casele celor care vor avea o copie a acestei scrisori.

Neoprotestantismul şi mesajele de dragoste ale lui Dumnezeu

Cu neoprotestantismul, practica epistoliilor capătă un pronunţat accent misionar, în detrimentul traditionalului caracter magic. Renunţând la lista de promisiuni şi binecuvântari, textul scrisorilor este astăzi folosit ca un mesaj de trezire spirituală. Prin titluri de genul: "Scrisoare de la Dumnezeu", "Scrisoare de la Iisus", "Scrisoarea de dragoste a Tatălui ceresc", aceste misive par să sugereze provenienţa lor supanaturală. În schimb, nu se mai menţionează că ele ar fi fost scrise material de Însăşi mâna lui Dumnezeu sau a unui înger, ci se lasă să se înţeleagă ca doar au fost dictate de Dumnezeu, transmise ca mesaj particular cuiva care avea naşterea din nou şi care se afla sub harul Duhului Sfânt. El ar fi aşternut-o pe hârtie printr-un fel de dicteu divin [9], procedeu destul de răspândit ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu. Se mai sugerează că textul nu este o ficţiune, căci altfel, o astfel de producţie literară şi-ar pierde valoarea spirituală. Scrisoarea ar fi adresată tuturor oamenilor, iar cel care a fost ales ca scrib ar avea datoria să fie el însuşi mesager sau curier, să găsească alţi voluntari, mesageri sau curieri, care să o ducă mai departe, în casele oamenilor. Nu se garantează protecţie explicită, ci numai una implicită, în sensul că nu este suficient ca destinatarul să o copieze mecanic, să o poarte permanent cu sine şi să o difuzeze, ci trebuie să se transforme într-un recipient capabil să primească protecţia divină ca pe un dar, abandonâdu-se astfel mesajului revelat.
Prin aceasta interpretare, neoprotestantismul devine singura confesiune creştina care integrează astfel de epistolii în viaţa credincioşilor şi nu le condamnă ca fiind apocrife eretice. Spre deosebire de mesajele mariane din catolicism, unde Fecioara Maria apare unor credincioşi, de regula copiilor (Sfânta Marie-Bernarde Soubirous, Françoise Mélanie Calvat, Pierre Maximin Giraud, Lúcia de Jesus Rosa Santos, Jacinta Marto, Francisco Marto etc.), încredinţându-le mesaje importante, cu misiunea de a le propovădui oamenilor, mesaje considerate valide doar dacă au aprobarea autorităţilor bisericeşti, de regulă a papei, neoprotestantismul consideră că nu sunt necesare astfel de aprobări, ele probându-se prin autoritatea Sfintei Scripturi, fiind aşadar suficient să aibă acoperire în cuvântul evanghelic. Unele texte sunt într-adevăr emoţionante: "Copilul meu, Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când stai jos si când te ridici. Şi cunosc toate căile tale. Îţi cunosc până şi numărul firelor de păr. Ai fost creat după chipul Meu. În Mine ai viaţa, mişcarea şi fiinţa. Tu eşti al Meu [...]". Astfel de binecuvâtari sunt întâlnite adesea prin casele multor neoprotestanşi (şi nu numai), invitând pe cititor să se oprească o clipă şi să mediteze la Dumnezeu.
_______________________________________
1. Aceste accesorii de mobilier se numesc "Binecuvântarea casei". În general, sunt texte inspirate, cum ar fi acesta: "Unde-i credinţă acolo-i dragoste/ Unde-i dragoste acolo-i pace/ Unde-i pace acolo-i binecuvântare/ Unde-i binecuvântare acolo-i Dumnezeu/ Unde-i Dumnezeu acolo lipsă nu e".
2. Vezi pasajul din Deuteronoum 6, 4-8 : "Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. 9. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale".
3. Vezi Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR : " Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul stăvechi al filacteriilor, mici cutii de piele, în care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sunt doua cutiuţe de felul acesta, dintre care una se poarta pe inimă, iar alta se pune pe frunte. Ele sunt socotite ca alunga demonii, la fel ca mezuza, un mic sul pus într-o cutiuta de lemn, plastic sau metal, fixată pe canatul din dreapta al uşii , conţinând de aemenea texte biblice şi cuvinte magice".
4. Abgar al Edessei a fost, după tradiţia armeană, primul rege din lume convertit la creştinism de către apostolul Tadeu al Edessei. În secolul al IV-lea, istoricul Eusebiu al Cezareii (aprox. 275 – 30 mai 339) certifică autenticitatea scrisorii. Eusebiu mai arată că, după înălţare, apostolul Toma îl trimite, în anul 29, pe Addai la Edessa, unde predică Evanghelia. Textul răspunsului Mântuitorului, ce ar fi  fost dictat unui ucenic, a fost iniţial redactat în limba siriacă. El s-a păstrat până azi : "Ferice de tine care ai crezut în Mine, fără să mă vezi. Căci este scris ca toţi aceia care Mă vor vedea să nu creadă în Mine, iar aceia care nu Mă vor vedea să creadă. În ce priveşte cererea ta de a te vizita, îţi pot spune că atunci când toată lucrarea mea pentru care am venit în lume va fi săvârşită şi Mă voi înalţa din nou la Tatăl Meu, care M-a trimis, va veni la voi unul din ucenici care te va vindeca de toate suferinţele redându-ţi sănătatea şi astfel va pregăti pe toţi care sunt cu tine pentru viaţa veşnica. Cetatea ta va fi binecuvântată pentru veşnicie, iar duşmanii nu o vor răzbi".
5. Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988.
6. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
7. Vezi Mircea Eliade, ibidem.
8. Vezi şi Moses Gaster, Literatura populară română, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : "Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor [...] Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica [...] Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie »  lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi".
9. Cel mai cunoscut caz este aceluia a lui Jakob Lorber (1800 – 1864), un mistic şi vizionar care s-a numit pe sine "scribul lui Dumnezeu" . Declarând că a aşternut pe hârtie cuvintele dictate de o "voce interioară", a scris cca 10 000 de pagini de viziuni, care au văzut în mare parte lumina tiparului postum.

de Gavriil Stiharul

Samkhya – yoga

“Viaţa spirituală, cu toate ramificaţiile ei, a Indiei a crescut în devălmăşie, ca o floare de junglă, cu copaci sufocaţi de liane, cu flori uriaşe ale căror tulpini anevoie se mai recunosc în vegetaţia fără nume şi fără limite”, scria Lucian Blaga în anul 1942, în studiul său filozofic Religie şi spirit [1]. Aşijderea, am spune noi, şi în ceea ce priveşte cuvintele. Multitudinea de sensuri face imposibila o lista exhaustivă. Yoga, cuvânt prolix, înseamnă uniune, fuziune, unire, atelaj, harnaşament, metodă, vrajă, sârguinţă, legătură, conducere, meditaţie, contemplaţie, asceză, magie, medicament (în Ayurveda), constelaţie, conjunctură (în astrologie), afacere, truc, înşelătorie (în iluzionism) etc [2]. Cu sens spiritual, cuvântul este menţionat pentru prima dată în Upanişad (800-100 î.Hr.), care împreună cu Brahmana şi Arieraka [3], constituie un corpus de comentarii ale Vedelor şi în Purana, dar primele referiri despre tehnicile parayogice le găsim în Rig Veda. În realitate, practicile yoghine sunt cunoscute pe valea Indusului de mai bine de 4-5 000 de ani, dacă ar fi să ne luăm numai după statueta ce îl înfăţişează pe zeul Shiva în poziţie de meditaţie, statuetă descoperită de arheologi la Mohenjo Daro şi denumită “Shiva Pashupati” [4]. Constatăm o evoluţie a cuvântului de la sensul lui primar de magie şi asceză din perioada prevedică la cel de unire, fuziune şi contemplaţie, sensuri pe care le va căpăta mai târziu, în perioada upanişadica şi vedantică.
Yoga este în esenţă o practică (sādhanā) [5], ce se va grefa de-a lungul vremii pe diverse doctrine teoretice, aparţinând diferitelor religii şi sisteme, unele dintre ele chiar diametral opuse, altele eretice sau imorale (vama marga), căci yoga a avut totdeauna nevoie de un sistem mai mult sau mai puţin cristalizat, până la regăsirea identităţii de sine şi organizarea ei într-un sistem propriu (Yoga-darśana). În perioada vedică, va deveni o mistică pentru imnurile şi riturile sacrificiale, pentru ca preoţii brahmani să le poată executa desăvârşit.
Upanişadele, care considera realitatea iluzorie, vor prelua elemente din tehnicile mentale yoghine. Cu Upanişadele, vocabula yoga îşi accentuează sensul de unire sau fuziune, căci dezideratul acestei doctrine îl reprezintă unirea sinelui cu Brahman, aşa numita “salvare în Brahman”. Conectată cu gnoza dualistă Samkhya, ce a fost scrisă de miticul Kapila în veacul al VII-lea î. d. Hr., Yoga devine o entitate inseparabilă de aceasta. Unitatea Samkya-Yoga (Parinama-vada) va fi atât de puternic cimentată în epocă, încât în “Bhagavad Gita” se spune că: “Numai cei puţini la minte, nu şi înţelepţii, vorbesc despre Samkhya şi Yoga ca despre lucruri deosebite; cel care o urmează doar pe una obţine totodată fructul amândurora. Starea care se dobândeşte prin Samkhya se dobândeşte şi prin Yoga; cel care vede că Samkhya şi Yoga sunt una, acela vede” [6].  Mariajul dintre Samkhya şi Yoga a fost necesar deoarece, în perioada postvedică, Yoga îşi va căuta acum alte suporturi teoretice, mai consistente decât doctrinele Upanişadelor. Spre deosebire de Upanişade, care considera realitatea ca iluzie (maya), Samkhya vede lumea ca fiind reală. Literal, samkhya înseamnă număr, numărare, enumerare. Kapila va fi ales acest cuvânt deoarece scrierea sa începe prin a enumera calităţi (guna) şi realitaţi (tattva). Pentru Samkhya, ca pentru întreaga spiritualitate indiană, totul este suferinţă (o dogmă care a stat de altfel şi la originea budismului), cauza suferinţei este unirea dintre natura nemanifestată (prakriti) şi spirit (purusha). Fiind ateistă (nirishvara), Samkhya nu recunoaşte originea suferinţei ca un act de nesupunere a omului faţă de vointa lui Dumnezeu, aşa cum se prezintă în religiile avraamice, ci ca o unirea a spiritului cu natura. Plastic vorbind, cauza suferinţei universale constă în faptul că spiritul este încătuşat în temniţa materiei. Neştiinta (avidya) menţine această încătuşare. Numai cunoaşterii metafizice (act uman opus credinţei religioase) i se recunosc virtuţi eliberatoare . Gnoza va depăşi cu mult spaţiul subcontinentului indian, fiind exportată în diverse culturi asiatice, africane şi europene. O găsim prezentă în hinduism, budism, religiile de mistere (misterele lui Isis, Adonis, Mithra etc), iudaism, Creştinism, în bogomilism, în mistica unor grupuri creştine eretice, precum beguenele, albigenzii,  în rosacrucianism etc.  Evangheliile apocrife, precum Evanghelia Egiptenilor (Naaseni), Evanghelia după Maria, Apocriful lui Ioan, Evanghelia lui Toma, Evanghelia după Iuda  sunt de asemenea tributare doctrinei Samkhya. Lista gnosticilor este foarte mare: Simon Magul (care este menţionat în Faptele Apostolilor, împreuna cu concubina lui, fostă prostituată Elena din Tyr, Menander al Antiohiei, Cerintus ( cca 100 d. Hr.), Marcion (100 – 160 d. Hr.), Carpocrates din Alexandria, Basilides din Alexandria (120- ? d. Hr.), Valentinus din Alexandria (?-160) etc. Împotriva gnosticilor, şi a gnosticismului în general, s-au ridicat unii părinţi ai Bisericii precum Iustin Martirul şi Filozoful (138-165), Irineu (182-188), Tertullian ( cca. 160 – cca. 220 d. Hr.)   Clement din Alexandria (c.150 – c. 215) Ipolit, papa al Romei (260,  Origen (cca 185–254),  Ciprian (cca 200-258) etc.
Literatura populara legendara, mitologiile unor popoare, printre care şi cea românească [7], au fost şi ele puternic influenţate de filozofia Samkhya.
Paradoxal, în epoca moderna, prin avântul teoriei sofiologice, gnosticismul a revenit în gândirea unor teologi şi filozofi creştin-ortodocşi, precum Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), Pavel Alexandrovici Florensky (1882 -1937), Vladimir Sergheievici Soloviov (1853 – 1900), Sergei Nikolaevici Bulgakov (1871-1944), Lucian Blaga (1895 – 1961) [8].

Patanjali şi  Yoga-darśana

Am arătat că, odată cu Upanisadele, yoga începe să-şi caute identitatea de sine. În secolul al II – lea d. Hr. Patañjali, un înţelept (rishi) legendar, totodată autorul unei gramatici sanscrite (Patanjala Mahabhashya), se declară sceptic în ceea ce priveşte eficienţa gnozei “Samkhya” şi, de aceea, o considera ca nefiind capabilă de a elibera spiritul din oceanul suferinţei. Propune o completare necesară. În deschiderea lucrării sale citim :
“Şi iată acum învăţătura yoga”. Deşi nu este explicit, se subînţelege ca face referire la Samkhya lui Kapila, dar el, Patañjali, va expune numai sistemul Yoga
De bună seamă că Patañjali nu a fost singurul care a înţeles să facă din practicile yoghine un sistem de sine stătător, o darśana, dar acum Yoga devine una  din cele şase sisteme ortodoxe ale filozofiei şi spriritualităţii Indiei.   Astfel, Yoga va fi integrată sistemelor filozofice ortodoxe (āstika), alături de Nyaya, Vaiseshika, Samkhya, Purva Mimamsa şi Uttara Mimamsa, numită şi Vedanta Darsana. Se consideră “ortodoxe” datorita faptului că recunosc autoritatea vedelor. Din această cauză, Patañjali va rămâne pentru posteritate poate figura cea mai emblematică pentru Yoga, onorat cu atributul de maharishi.

Yoga sūtra

Ne vom ocupa de celebra monografie Yoga sutra. Lucrarea cuprinde 196 de aforisme (sūtra), grupate în 4 capitole (pada). Traducerea cuvântului sūtra s-a făcut prin acela de aforism. Aforismul (din gr. aphorismos) este, după cum se ştie, o cugetare, judecată, care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr). Evident că lucrarea nu poate fi folosită nicidecum ca un manual pentru autodidacţi, ci, mai degrabă, ca sistematizator, repetitor, memorator, supravegherea guru-ului fiind obligatorie. În esenţă, celebra monografie reuşeşte o sinteză şi o sistematizare a practicilor yoga cunoscute până la el, unii autori o consideră drept o compilaţie, care să ofere adeptului un îndreptar sigur în căutările sale. Yoga sūtra nu trebuie privită ca un sistem ecclectic, ci ca pe o sinteză genială a religiilor şi practicilor religioase din acea vreme.
Cu Patañjali, yogăi i se conferă o nouă definiţie. Astfel, devine încetarea pribegiei mentalului. Traducerea propozitiei “yoga citta vritti nirodhah” a fost făcută de unii prin : “yoga este suprimarea stărilor de conştiinţă” [9]. De alţii prin “controlul activităţii minţii”. Literal, “chitta” înseamnă memorie, dar în “Yoga sūtra” capătă înţelesul de mental, minte, conştiinţă, posedând trei componente: mentalul inferior, bazat pe simţuri, (manas), mentalul superior sau intuitiv (buddhi) şi ego-ul ( ahantkara), iar “citta vritti” înseamnă “valuri mentale, vârtejuri mentale, gânduri, emoţii etc”. Nirodha (sansc ni=fără, rodha=extindere) este un concept preluat din budism, unde are sensul de “încetare” a dorinţelor.
Patañjali nu face decât să sublinieze în mod expres ideea că mintea reprezintă cea mai subtilă formă a naturii, ce, prin stările ei naturale, precum agitaţia permanentă, asemenea valurilor unui lac, ţine încătuşată întreaga noastră fiinţă. Eliberarea nu devine posibilă decât atunci când valurile mentale încetează, se opresc definitiv, iar Sinele rămâne în propria sa formă (svarupa). Altfel, după Patañjali, s-ar identifica cu “citta vritti”, aşadar cu “prakriti”. Pedant, marele înţelept trece la clasificarea stărilor de conştiintă, pe care le grupează în cinci categorii, bunăoară cunoaşterea corectă sau experienţa (pramana), cunoaşterea greşită (viparyaya), imaginaţia, iluzia (vikalpa), somnul (nidra), amintirea (smrtaya). Exista două căi de a stinge aceste stări. Prima ar fi practica (abhyasa), iar a doua detaşarea (vairagya). O importanată diferenta faţă de Samkhya o reprezinta teismul sistemului său. Faţă de liber-cugetatorul Kapila, Patañjali este profund religios, introducând rolul lui Dumnezeu (Ishvara) şi a graţiei divine. Unii sunt de părere că divinitatea protectoare nu este un Dumnezeu propriu zis ci un Spirit particular (Purusha vishesha), liber de cauza suferinţelor, de actiuni, de fructul acţiunilor, de rezidurile acţiunilor, un fel de guru astral care îl ajută pe aspirant în practica (sadhana) psiho-somatică, deşi e riscant de speculat pe aceasta temă. Acest Isvhara (literal: Domnul) este simbolizat de “Pranava”, adică de monosilaba magică (mantra) AUM (OM) [10].
Pentru obţinerea eliberării finale (kaivalya, moksha etc.), aspirantul trebuie să parcurgă în ordine opt etape (aṣṭānga). Acestea sunt: înfrânările (yama), disciplinile psiho-somatice (niyama), poziţiile trupului (asana), controlul respiraţiei (pranayama), deconectarea mentaluului de la simţuri (pratyahara), concentrarea pe un singur punct (dharana), meditaţia (dhyana), contemplaţia (samādhi). Numărul înfrânărilor este opt: non-violenţa (ahimsa), marturisirea adevărului (satya), abţinerea de la furt (asteya), abstinenţa, continenţa sexuală, (brahmacharya), a nu fi avar (aparigraha). De asemenea sunt cinci discipline: Curaţenia, purificarea (shaucha), seninătatea (santosha), austeritatea, asceza (tapas), studiul (svadhyaya), devoţiunea către Domnul (Ishvarapranidhana).
Prin aceste elemente, Patañjali a făcut o sinteză amplă. Bunăoară, non-violenţa o găsim prezentă în budism şi, mai ales, în jainism. Abstinenţa sexuala sau continenţa este condiţia “sine qua non” a oricărei asceze. Purificarea (shaucha) este reglementată în “Legile lui Manu” (Manusmṛti sau Mānavadharmaśāstra) etc.
De-a lungul vremii, s-au făcut multe comentarii la lucrare. Unele dintre ele foarte stufoase. Altele, oarecum mai accesibile [11].
Cu toata simplitatea ei, doctrina “Yoga-darśana” devine aproape imposibila de transpus în practică. Căci nu se poate lupta uşor împotriva tendinţelor naturale ale mentalului. Este poate singura formă de yoga care duce la eliberare, dar o yoga austeră ale carei efecte vor face din yoghin o fiinţă inumană, fără dorinţe şi aspiraţii, fără o viaţă psihică firească. Un psihism insuportabil din care unii yoghini vor căuta să iasă, să scape, să evadeze. Şi, de aici, căderea în cealaltă extremă, care este tantrismul.

Tantra si tantrismul

Literal, cuvântul “tantra” însemnă “război de ţesut, urzeală, ţesătura, textură”. În sens yoghin, înseamnă “text sacru”. Este o practică marginală care îşi caută legitimitate în texte sacre străvechi, în scripturi. Proclamat ca o forma de yoga, tantrismul este o cale diametral opusă celei aratate de Patañjali. Când Osho [12] spune că, spre deosebire de yoga care este o adâncă sinucidere, căci trebuie să ucizi sinele natural – trupul, instinctele, dorinţele, orice, tantrismul este calea care te îndeamnă să te accepti aşa cum eşti, nu face decât sa-i confirme caracterul antisamkhya, antiyoga şi vulgar. Pentru adepţi, tantrismul este de fapt filozofia “carpe diem” dusă la extrem, dar cu iluzionarea că, prin aceasta, te mântuieşti. În realitate, tantrismul este criza aspirantului ratat, căruia i se propune să compenseze prin exces ceea ce singur şi-a interzis pe parcursul sadhanei sale. Este, dacă îmi este ingaduită o comparatie, modus vivendi a unui medic, care în studentie fusese o speranţă şi model de conştiinciozitate, dar care ulterior a căzut în patima alcoolismului. Prin tantrism nu numai că nu se liniştesc valurile mentalului, ci dimpotrivă se agită şi se amplifică. Aspirantul nu va realiza accest fenomen, câta vreme, bunăoară, s-a programat să creadă că, atunci când face sex, nu încalcă interdicţia abţinerii de la raporturi sexuale (brahmacharaya), câci, chipurile, spere deosebire de neiniţiaţi, face sex “subtil”, abţinându-se de la eliminarea seminţei. Este conştient că, prin actul sexual, spiritul se încătuşează în natură, dar crede că el este o excepţie. Mai mult, afirmă că, prin practicile sale sexuale, poate trezi natura din microcosmos (kundalini), deşi noţiunea de “kundalini” nu este întâlnită în Samkhya şi Yoga clasică, ea provenind din mitologia hindusă. Dacă lucrurile ar sta aşa, tantricii ar fi trebuit, prin soluţiile găsite, să fie mai geniali decât Patañjali sau chiar decât Ishavara.
Tantrismul prezintă două componente: “vama marga” şi “dakshina marga”, respectiv calea spre stânga şi spre dreapta. Nu am cunostinţă să existe o cale de mijloc (madiana marga). Vama marga reprezintă latura extremistă a tantrismului, ai cărei adepţi susţin că trezirea lui “kundalini” este posibilă prin actul sexual spiritualizat, practica ce reconstituie actul sexual prin care are loc unirea zeului Shiva (corespondentul lui purusha) cu zeiţa Shakti (corespondentul lui prakriti). Inconsistenţa este evidentă: dacă Samkhia vorbeşte de separarea celor doua principii pentru obţinerea eliberarii, tantrismul are ca deziderat fuziunea lor. Kundalini (literal: “puterea încolocită”, concept preluat din “Hatha Yoga” ar reprezenta energia feminina primordială (Adi Shakti), o energie negativă ce se află în stare latentă la baza coloanei vertebrale (Muladhara), simbolizată printr-o şerpoaică adormită, încolocită de tei ori şi jumătate. “Trezirea” ei ar corespunde cu începutul evoluţiei spirituale, evoluţie ce va culmina cu eliberarea. Aceasta va deveni posibilă doar după ridicarea lui kundalini şi străpungerea anumitor “blocaje energetice” (granathi, literar noduri, concept preluat din “Veda”, prin contracţii (mudra). Eliberarea se realizându-se în momentul unirii cu principiul pozitiv, simbolizat prin Shiva, unire ce are loc în centrul energetic (chakra) numit “orificiul lui Brahma” (brahmarandra. Astfel s-ar anularea bipolaritatea din microcosmosul uman. De bună seamă că toate acestea vor duce la un dezechilibru psiho-somatic numit de psihologi “sindromul kundalini”. În Occident,”sindromul kundalini” a devenit o problemă şi a intrat în atenţia psihiatrilor, iar unii dintre ei îl etichetează drept o psihoză. Este ceea ce şi Lucian Blaga avertizează:
“Exercitiile yoghine sunt producatoare de stări spihice şi spirituale excepţionale. Pentru psihologia medie a europeanului astfel de experienţe ar da efecte dezastruoase, mai ales când nu sunt supuse unui sever control. În adevăr, până să se ajungă la la aşa-zisa stare de uniune cu obiectul divin, tehnica yoghină provoacă stări ce reprezintă răsturnări psihice, care când nu sunt voluntar stăpânite, apar egale cu o disoluţie mentală” [13]. Observăm că prin modul de exprimare: “aşa-zisa stare de uniune”, filozoful român de la Lancrăm nu credea în unirea cu “obiectul divin” (Brahman, purusha, Shiva, Sinele etc.), dar era convins de pericolul disoluţiei mentale.
Tantrismul este, în viziunea noastră, calea ce propune să compeseze abţinerea indelungată de la zbenguiala firească a mentalului, să satisfacă până la suprasaturaţie dorinţele refulate, aşa cum o domnişoară de pension, cu o educaţie prea puritană, va sfârşi prin a deveni o damă de moravuri uşoare. Domolirea valurilor lacului obţinută efemer de unii în Raja-yoga şi starea de calm care se instalează vremelnic nu reprezintă nicidecum mântuirea, ci mai, degrabă, calmul dinaintea furtunii, un calm relativ, căci ulterior valurile vor căpata proporţii nebănuite în tantrism. Este ceea ce, de altfel, şi Patañjali avertizează.

Kama sūtra

Probabil, inspirat din Yoga sūtra, Vātsyāyana (aproximativ perioada Gupta, secolele IV-VI d. Hr.) scrie “Kama sūtra” [14] şi “Nyāya Sutra Bhāshya”. Literal, “kama” înseamnă “plăcere” [15] şi, aşa cum sugerează şi numele, este o scriere pornografică . Lucrarea are 1 250 de versete, distribuite în 36 de capitole. Deşi mulţi comentatori consideră că este greşit a considera “Kama sūtra” un text tantric, posibil din cauza vulgaritaţii lui, totuşi nu pot fi convingători  atâta vreme cât asemănările indica contrariul. Bunăoara, sculpturile templului Mukteswar din Bhubaneswar, India,  ar fi după unii tantrism, după alţii ilustrări vulgare ale “Kamei sūtra”. Vātsyāyana este totuşi de acord că omul are datoria să lucreze pentru mântuire, pentru eliberarea finală, dar numai la bătrâneţe, căci în tinereţe trebuie să-şi trăiască clipa. Ridicolul este evident! Câţi din cei pe care i-a cunoscut Vātsyāyana au apucat bătrâneţile? Tantricii sunt mai subtili. Consideră că activitatea sexuală este o cale de eliberare, singura cale de eliberare în vremurile moderne, căci Raja yoga a devenit, chipurile, inaccesibilă pentru mulţi, şi numai ei, tantricii, deţin metoda de a o face aptă pentru un astfel de scop. Un sofism care, din păcate, devine fertil în minţile multor naivi!

Yoga şi studiile ştiinţifice

Doctorul braşovean sas Johann Martin Honigberger (1795 – 1869) a fost un remarcabil medic și farmacist alopat, dar şi homeopat, precum şi un valoros orientalist, arheolog, numismat și botanist. Profesionist desăvârşit şi cunoscător al şaptespezece limbi, umanistul transilvănean efectuează numeroase călătorii în Orient, unde va avea privilegiul de a deveni medicul personal al multor capete încoronate. În anul 1839 ajunge la Lahore, unde fondează un spital pentru săraci. Revenit în Europa, îşi publică memoriile. Istoria îl reţine ca fiind primul om de ştiinţă care riscă să vorbească, în amintirile sale, despre îngroparea de viu a unui ascet din Lahore.
A trebuit însă să treacă un veac pentru ca oamenii de ştiinţă să facă cercetări sistematice privind stările de meditaţie ale yoghinilor. De abia în anul 1931 psihologul indian Kovoor Behanan, absolvent al universitatii din Yale, a întreprins primul studiu competent asupra unor subiecţi aflaţi în stare de meditaţie yoghină,
lucru nemaiauzit în lumea ştiinţifica la acea vreme. Cercetarile lui au fost conduse de Swami Kuvalayananda, cel care a fondat la Lonavla, India, în anul 1920, un centru de cercetare.
La noi în ţară, Acad. dr. Grigore Benetato (1905 -1972), profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Cluj”, începe încă din anii ’30 să studieze sistematic exerciţiile de yoga şi efectele sale asupra sistemului nervos şi longevităţii. Rezultatele sale au servit medicului Kotovskyin să continue cercetările şi să infiinţeze la Chişinau ( azi Republica Moldova) primul institut de geriatrie din lume. Dr. Benetato va scrie de altfel şi o entuziastă prefaţă la prima carte de yoga, ce a văzut lumina tiparului la noi în ţară, în anul 1940 [16].
Poate cea mai interesant studiu aparţine echipei BK Anand, GS Chhina, şi Singh Baldev [17]. Aceştia, la începutul anilor ’60, au studiat în condiţii de laborator câţiva yoghini ce s-au oferit voluntari pentru experiment (Shri Ramanand Yogi, Pandit Parkash Dev, Shri Rishi Ram, Shri N. S. Paintal, Shry Babu Ram Gupta etc) [18]. Ei constată că, în tipul stării de samadhi, yoghinii obţin o insensibilitate la stimulii externi, cum ar fi lumina, zgomorul etc. Electroencefalograma acestora arăta că undele alfa, care sunt undele specifice stării de relaxare, au suferit modificari vizibile, în sensul creşterii amplitudinii, concomitent cu scăderea frecvenţei, ceea ce indica o stare de relaxare foarte profundă.  Interesant este faptul că undele alfa nu au disparut după incetarea meditatiei sau în urma stimulării senzoriale, aşa cum se întâmplă la majoritatea oamenilor, arătând astfel că stimulii nu pot întrerupe starea de relaxare a acestor voluntari, oricât de puternici ar fi. Yoghinii au atins o starea asemănătoare ataraxiei, ce consta în incapacitatea scoarţei cerebrale de a răspunde prin reflexe la stimuli.
Concomitent s-a mai înregistrat o diminuare a metabolismului de bază, ceea ce însemnă o diminuare a combustiei interne, o reducere a proceselor oxidative. Acest lucru are drept corolar o creştere a duratei de viaţă a celulei, aşadar a vieţii globale a yoghinului.
Dimpotrivă, prin aberaţiile sexuale ale tantrismului sunt obţinute efecte diametral opuse: suprasensibilitate la stimuli, supraexcitaţii, creşterea metabolismului de bază, urmare a creşterii combustiei interne şi, nu în ultimul rând, scăderea duratei de viaţă a celulei, deci a vieţii, în general.

_________________________________________________

1. Lucian Blaga, Opere 10. Trilogia valorilor, Editie îngrijită de Dorli Blaga, Ed. Minerva, Buc. 1987
2. Cf. Ernest Egerton Wood, La pratique du yoga ancien et moderne, Payot :Yoga, înseamnă, în aritmetică adunare, în astronomie este un termen tehnic şi în religie are o semnificaţie specială;
3. V. Victor Kernbach, Dicţionarul de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
4. Pasupati, literal “Domnul animalelor”. V. Marshall, Sir John, “Mohenjo Daro and the Indus Civilization”, Indological Book House, 1973;
5. “Un dram de practică face mai mult decât tone de teorie”, Swami Shivananda apud André Van Lysebeth. V. André Van Lysebeth, J’apprends le Yoga, Flammarion, 1992;
6. Filosofia indiană în texte: Bhagavad-Gītā, Saṁkhya-Karika, Tarka-Saṁgraha, traducere din limba sanscrită, cu studii introductive, comentarii și note, Editura Științifică, București, 1971;
7. Dualismul folcloric ]n mitologia românească poarta numele de Fărtatul (Fârtatul) şi Nefărtatul (Nefârtatul). V. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987;
8. Lucian Blaga îl numeşte “sofianic”. V. L. Blaga, Opere 9: Trilogia culturii, Spaţiul mioritic, Editie îngrijită de Dorli Blaga, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985;
9. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
10. După Sri Vinoba Bhave – 1895-1982), umanist hindus, eminent sanscritolog, desăvarşit yoghin şi remarcabil guru, directorul asezământului “Mahila Ashram” din Wardha, participant la campania “non-violenţei” (Satyagraha) a lui Mahatma Gandhi, vocabula sanscrită “Om” (ॐ) şi cuvântul latin “omnis”, cu derivatele “omnipotens,-ntis, omniparens,-ntis, omnigenus, omnio, omnivagus, provin de la aceeaşi rădacină indo-europeană, desemnând atotştiinţa, atotprezenţa şi atotputerea. Practic îl simbolizează pe pe Brahman, care este pentru hinduşi Transcendentul (ब्रह्मन्).
11. Un comentariu foarte bun îl face Vishnu-Devananda Swami în Meditation and Mantras, Om Lotus, 2003.
12. Bhagwan Shree Rajneesh Osho (1931-1990) guru, filozof şi scriitor hindus, autor al unor lucrări de yoga: “The Alpha and the Omega (about Patanjali’s Yoga Sutras”, tantrism: “The book of secrets”, “Tantra: The supreme understanding”, “The tantra vision”, filozofie: “The Supreme Doctrine”, “The Ultimate Alchemy” , “The new alchemy: to turn you on” etc.;
13. Lucian Blaga, Opere 10;
14. V. Wikoff, Johanina; Romaine, Deborah S., Kama Sutra, Editura “Cartea Veche”, Bucuresti, 2006;
15. În mitologia hindusă, Kama-deva este şi zeul iubirii, similar cu Eros al lui Hesiod sau cu Cupidon al lui Vergiliu şi al lui Ovidiu. Poeţi, precum Kalidasa, Rabindranath Tagore şi Mihai Eminescu îi dedică poezii. O poezia purtând acelasi titlu, va fi fiind cea din urma ce a fost publicată de Mihai Eminescu în timpul vieţii. Poezia va apărea în numărul din 1 iulie 1887 al revistei “Convorbiri literare”: “Cu durerile iubirii/ Voind sufletu-mi sã-l vindec,/ L-am chemat în somn pe Kama – /Kamadeva, zeul indic [...]“. Lui Kamadeva i-a fost dedicată chiar şi o formă de yoga, numită Kamadeva Yoga;
16. Jatindra Chakraborty, “Educaţie fizică hindusă : Practicata de vechii hinduşi pentru sănatate, longevitate şi vieaţă intelectuală”, traducere din limba franceză, editura “RAM” Aninoasa, Gorj, 1940. Cf. Jatindra Chakraborty, “Culture physique hindoue pratiquée par les anciens Hindous pour santé, longévité et vie intellectuelle”, Paris, 1935;
17. V. Professor O. P. Jaggi, Yogic and Tantric Medicine, Atma Ram & Sons, Delhi, 1979;
18. De Deane H. Shapiro, Roger Walsh, Meditation: Classic and Contemporary Perspectives, New York 1984.

*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În textul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real a lui, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul, precum şi sursa, în acest caz: blog-ul "Candela dinlăuntru".

Profeţia Sfântului Nil Athonitul şi o legendă demnă de crezare

Sfântul Nil Athonitul (1612-1692). Acesta a fost trăitor la Muntele Athos, de aici şi numele.  Ca şi Sfântul Mucenic Cosma Etolianul, prooroceste despre vremurile lui Antihrist: “Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor, aurul şi argintul vor fi defăimate şi vor fi pe drumuri ca pietrele”. De asemenea, prevede şi izbucnirea unor epidemii infecţioase: “Oamenii  vor slăbi şi vor muri pe drumuri ca pasările; cei pecetluiţi de antihrist vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinătatea şi, mâncând trupuri moarte, vor muri şi ei”.
Profeţia care ne interesează se referă la Sfântul Munte Athos, “Grădina Maicii Domnului”. Pare incredibil pentru unii că acest loc binecuvântat, care s-a aflat sub protecţia Sfintei Fecioare timp de secole, va fi părăsit de aceasta în cele din urmă:
“Ascultaţi, o, părinţi, iată că v-am spus propovăduirea lui Iona spre pildă, ca cel ce are urechi de auzit să audă şi să nu se întoarcă către altele, spre vătămarea sufletului său. Precum a desluşit acel filosof propovăduirea lui Iona, aşa şi eu vă spun: precum magnetul nu a lăsat fierul, la înălţime de patru vânturi lovindu-se, şi apoi din pricina ruginei l-a lăsat, şi iarăşi, după ce a fost curăţit, l-a ridicat magnetul; aşa este Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Acoperământul binecredincioşilor, că a ţinut muntele acesta13 până în ziua de astăzi, precum magnetul pe fier. Şi dacă magnetul, fiind lucru neînsufleţit, are atâta putere, oare câtă putere şi tărie şi îndrăzneală are Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea? Singuri vedem cum ţine muntele acesta cu atotţiitoarea putere. Însă cum clatină vântul magnetul ca să lase fierul, aşa se ridică asupra acestui munte neamurile, şi în tot chipul umblă să-l răpească din mâinile Maicii Domnului, dar nu pot. În sfârşit se va lăsa din mâinile ei, nu din pricina slăbiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru păcatele celor ce locuiesc într-însul; pentru că acestea s-au făcut ca o rugină înaintea Maicii Domnului. Că dacă veţi subţia gâtlejul vostru cu postul, ca pânza, şi veţi usca trupul vostru ca ţârul, dar între voi nu aveţi dragoste şi unire, cu curăţenia trupului vostru, nici un rod al dreptăţii nu aveţi”.
Că muntele Athos “se va lăsa din mainile ei”, nu mai încape îndoială.  Dar unde s-ar putea afla fericita gradină cea nouă? Ieromonahul Ioanichie Bălan reţine o legendă, probabil din secolul al XVI-lea. Aceasta se refera la sihăstria Bisericani din Moldova:
“În tradiţia locului se spune că odată văzând câţiva sihaşti zidindu-se biserica de piatră la Bisericani si temându-se că nu vor mai avea linişte aici, s-au hotărât să plece la Muntele Athos. dar înainte de a coborî de pe munte, li s-a arătat într-un stejar cu trei tulpini o femeie îmbrăcată împărăteşte, cu chipul Maicii Domnului, şi i-a întrebat?
- Părinţilor, unde vreţi să plecaţi?
- Ne ducem la Athos, în grădina Maicii Domnului au răspuns ei. Atunci ea le-a zis:
- Rămâneţi pe loc că şi aici este grădina mea! şi îndată s-a făcut nevăzută [...] Aşa s-a dovedit Fecioara Maria protectoarea şi stăpâna sihaştrilor din muntele Bisericani şi de peste tot. Căci oriunde se face voia lui Dumnezeu şi se cinsteşte Preasfânta Fecioră Maria, acolo este casa lui Dumnezeu şi grădina Maicii Domnului”[2].
Mesajul legendei este foarte clar, iar interpretearea părintelui Ioachim Bălan este concludentă şi credem că nu mai este nevoie de alta.
O alta versiune vorbeşte de cinci călugări care pleacă de la mănăstirea Bistriţa-Baia:
Transcriu un fragment din predica Pãrintelui Ioan Iovan [3], din 15 august 1992, la Mănãstirea Recea:
“Dragii mei, am mai spus, dar mai repet, cã şi Evanghelia se repetã: cinci cãlugãri pleacã de la mãnãstirea Bistrita-Baia, din Moldova, pleacã la Sfântul Munte Athos, pleacã, si n-au apucat doi km. sau trei sã iasã cãci apare Maica Domnului în fata lor si le spune:
-Unde mergeti, fiilor, unde vã grãbiti?
-Mergem la grãdina ta, Maica Domnului, din Sfântul Munte, sã ne mântuim mai uşor.
Şi rãspunde Maica Domnului, auziti toţi:
-Întoarceti-vã înapoi, şi sã ştiti cã şi România este grãdina mea!”
Şi aici rămâne valabilă interpretarea părintelui Ioanichie Bălan.

Profeţia Sfântului Nil Athonitul pare a se împlini în zilele noastre

După căderea Constantinopolului ce a avut loc în anul 1453, se credea ca turcii vor ocupa şi vor pângări sfintele aşezăminte, iar activitatea monahala de la muntele Athos va lua sfârşit. Totuşi, ca urmare a unor convenţii cu sultanii, Imperiul otoman se angaja să respecte autonomia Sfântului Munte, în schimbul unui tribut plătit anual. Tot ca urmare a acestor convenţii, sultanii se obligau să protejeze aşezămintele şi să permite pelerinaje. Contrar previziunilor, în perioada post bizantină, viaţa monahală de aici înfloreşte. Deoarece, Sfintele Asezăminte nu dispuneau de fonduri proprii, tributul era plătit aproape în întregime de ţările române [4]. Astfel, se poate spune ca ţările române au salvat Muntele Athos de la desfiinţare.
Paradoxal, primejdia reala avea să vină în secolul al XX-lea. Între anii 1960- 1970, asistăm la o criza atonită care ameninţa să ducă la desfiinţare activitaţii monahale.
Părintele Macarie de la Mânăstirea Simonos Petras îşi aminteşte că Muntele Athos urma sa fie transformat în staţiune turistică, mănăstirile în muzee, iar monahismul să fie desfiinţat.

Aparenta prosperitate şi îngrijorarea călugărilor

La ora actuala aceasta republică a monahilor cunoaşte o aparentă prosperitate. Se pare că a fost depăşita criza din anii 1960-1970 şi că Muntele Athos este acum în afara orcărei primejdii. UE si UNESCO au alocat fonduri generoase pentru dezvoltarea infrastucturii, restaurarea mănăstirilor, a manuscriselor şi a obiectelor de cult. Se consideră că până în anul 1998, UE a contribuit cu 23,4 milioane de euro. Şi totuşi…
Cum pe lumea acesta nimic nu e gratuit, ajutorul generos şi-a avut şi el pretul lui.  În Parlamentul European sunt unii care militează pentru desfiinţarea avaton-ului, adică pentru desfiintarea interdicţiei accesului femeilor, pe motiv ca democratia nu permite discriminarea între sexe, mai ales că feministele din Occident ridică preţenţia că dacă, alături de bărbaţi, contribuie prin impozite şi taxe la sprijinirea Sfântului Munte, trebuie să aibă acces şi la aceleaşi beneficii. Nu s-a reuşit, căci avaton-ul este protejat printr-o clauză specială, negociată de guvernul grec în momentul aderării Greciei la UE. Afluxul de turişti şi părăsirea de către tinerii călugări a duhului atonit tradiţional fac ca profeţia Sfântului Nil Athonitul să fie mai actuală ca oricând.
Cum şi România face parte din UE, este evident că Maica Domnului nu-şi va muta grădina tot într-o ţara a Uniunii Europene, riscând să se confrunte cu aceleaşi probleme. Dacă profeţia Sfânatului Nil Athonitul se va adeveri curând, singura ţara  românească care are şansa să devină Athosul după Athos este Republica Moldova. Aşa cum, după căderea Imperiului Roman de Răsarit, Imperiul Rus avut şansa istorică să devină Bizanţul după Bizanţ, şansă pe care nu a ratat-o [5].
Numai dacă Dumnezeu nu a hotărât altfel: ca întregul spaţiu creştin- ortodox să devină marea gradină a Sfintei Fecioare.
_____________________________________
1. ***, Profeţii şi mărturii creştine despre vremea de acum, selecţie de texte de la Sfinţii Părinţi şi autori contemporani, ed. a II-a, Editura Biserica ortodoxă, Alexandria 2004.
2. Ieromaonah Ioanichie Bălan, Vetre de sihastrie Românească, secolele IV-XX. Ed. institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Buc. 1982.
3. Ioan Iovan s-a născut in anul 1922. După absolvirea Facultăţii de Teologie la Cluj, este tuns în monahism în 1948 şi primeşte numele de Ioan. În anul 1949 este hirotonit ieromonah şi slujeşte la Mănastirea Vladimireşti până în anul 1955. Este adeptul vedeniillor Veronicăi Gurău (Maicii Veronica) cu privire la viitorul României, numindu-le “Biblia neamului românesc”. Fiind acuzat de erezie, este caterisit în anul 1954. De asemenea, fiind acuzat şi de delicte politice este condamnat la privare de libertate şi munca silnică pe viaţă. A fost eliberat în anul 1964. În 1979 i se ridică caterisirea, iar în ultimii ani de viaţă slujeşte ca duhovnic la mănăstirea de maici “Naşterea Maicii Domnului” de la Recea, judetul Mureş. În anul 2008 trece la cele veşnice.
4. Vezi Ierodiacon Cleopa Parschiv, Icoana nefăcuta de mană omenească Prodromiţa, Editura Panaghia.
5. “În momentul căderii Bizanţului, împaratul ortodox avea deja un succesor în persoana ţarului rus, care încinsese coroana bizantină şi era considerat drept continuatorul direct al imperiului ortodox” (vezi Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu, 1933).

Spirala, simplă, dubla sau triplă este după unii semnul ezoteric mitico-magic al destinului comun al românilor. S-a găsit că acest semn a fost dat de zeul Dacia, identificat cu Daksha din mitologia vedică, dacilor din vechime, ca simbol al poporului ales, dar şi ca blestem pentru cei care se dezrădăcinează şi îşi uită originea şi cultura. Este un semn omniprezent pe teritoriul vechii Dacii, găsindu-se astăzi gravat pe porţile caselor ţărănesti, pe ouăle încondeiate, pe fote, tesături, scoarţe etc. Simbolizeaza vârtejul cosmic, urcarea la cer, aspiraţia spre infinit. O găsim de asemenea în ritualul magic al fenomenului horal, şi anume în hora deschisă de tip spiralat.

Cele doua sensuri ale spiralei

Spirala prezinta un dublu sens. Un sens pozitiv sau antiorar şi un sens negativ sau orar. Că sensul antiorar este sensul pozitiv ne-o dovedeşte şi dansul bisericesc ortodox “Isaie danţuieşte”. Spirala gravată pe porţile caselor ţărănesti, pe ouăle încondeiate, pe fote, tesături, scoarţe etc are de regulă sens antiorar.
Executarea unor ritualuri magice, sub forma spiralei negative, orare, rămâne caracteristic magiei negre populare, de care se vor ocupa vrajitorii sau solomonarii satului. Complexul Monumental de la Târgu Jiu, realizat de sculptorul Constatin Brâncuşi, prezintă o simbolistică aparte. Coloana Infinită sau Coloana fără de Sfârşit simbolizează “Scara Raiului”, aşa cum o descrie Sfântul Ioan Scărarul, calea ascetică prin care creştinul ortodox ajunge la Poarta Raiului, prin harul lui Iisus Hristos. Din aceasta porneşte o spirală ce trece prin mijlocul bisericii Sfinţiil Apostoli, apoi prin Poarta Sărutului şi se opreşte la Masa Tăcerii.

Hora deschisă de tip spiralat

Aşa cum a arătat şi Nicolae Iorga, fenomenul horal reprezintă o reminiscenţă a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se savarşea pe tot cuprinsul Daciei înca din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμός) sau a Kolo era o hora ezoterică, în timpul dansului, oamenii se infrăţeau formând o fraţietate magico- rituală.
Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem sa le completăm cu ceea ce ştim depre hora actuală.
În “Enciclopaedia Britannica” găsim următorea definitie: “Kolo deriva din denumirea veche slavona a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanica.” Etimologia cuvântului ar trebui căutată în mitologia elină, şi anume în numele dat de vechii greci zeului solar, Helios.
Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la docoromânii din Banat si Oltenia, diminuâdu-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul ţării noastre exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.
Interpretarea dată de unii acestei ceramici ar fi cum că cele trei cercuri care unesc pe dansatori ar reprezenta magic pământul unificator, aerul generatorul vieţii şi cerul, forţa spuirituală care transformă.
În hora deschisa de tip spiralat, dansatorii conduşi de un vătaf formează o spirală deschisă ce simbolizează urcarea la cer. Calea de penetrare a cerului este Calea Duminicii, care urcă la Poarta Raiului, opusă Căii Sâmbetei, calea care coboară în Iad. Raiul şi Iadul sunt cele două destinaţii ale acestui ritual. În zona Braşovului există un tip de hora deschisă, numita Hora Junilor. Cel care conduce hora este vătaful. Şi aici, rotaţia se face în sens antiorar, dansatorii neştiind de ce, ci doar pentru că “aşa se face”.

Interdicţiile horitului

În comunităţile de români, unde fenomenul horal este puternic prezent se considera ca blestemul ar fi una dintre cauzele care ar impiedica pe om sa iasă la horă. Odinioară, atât flăcăii, cât si fetele care şi-au întinat fecioria înainte de cununie, sau, după cununie au preacurvit, aveau interdicţia de a participe la horă. Numai cei neprihăniti sau cei care au trecut prin ritualul nunţii aveau voie să participe la horă. Anumite cântece populare sugerează faptul ca, nici aceştia din urma nu aveau voie să participe la hora, ci numai flăcaii şi fetele mari. Acestea sunt îndemnate să joace hora atât timp cât sunt la părinţi, căci după ce se vor căsatori, vor primi interdicţie să mai joace: “Horile n-aţi mai juca/ Florile n-aţi mai purta” . Astăzi, aceate interdicţii dure au fost mult amendate, în sensul că flăcăii şi fetele care şi-au întinat fecioria pot participa la hora, dacă s-au spovedit de păcatul lor la preot. În schimb, neparticiparea la hora ar avea repercusiuni negative asupra sănatăţii fizice şi mental a omului, căci: “Ai vedea fete nebune/ Şi neveste duse-n lume”. Vedem aici o reminiscenţă a funcţiei cathartice, de eliberare a energiilor sexuale a kolo-ului trac.

Spirale ezoterice provenite din alte culturi

Datorită globalizării, asistăm în ultima vreme la încercarea de pătrundera la noi a unor practici provenite din alte culturi. Astfel, în Taoism si Yoga întâlnim mandale (diagrame simbolice) străvechi ce reprezintă universul în forma de spirală. Sub denumirea de “Spirala Yang”, concept provenit din taoism, se desfăşoară periodic, începând din anii ‘90, şedinţe colective de meditaţie ezoterice în două localităţi din ţara noastră. Aceste spirale, executate de o mare masă de oameni, uneori până la 5 000 care, care se ţin de mână şi sunt ordonaţi după semnul zodiacal, sunt izbitor de asemănatoare cu hora deschisă de tip spiralat din folclorul nostru.

Scara, calea creştină de ascensiune la Cer

După încreştinarea protoromânilor, care a început încă din epoca apostolica, scara va lua locul spiralei şi va deveni simbolul caracteristic aspiraţiei omului spre Divinitate.
Atât de mult a pătruns în sufletul românului, încât motivul ei apare zugrăvit pe pereţii mănăstirilor Suceviţa şi Râşca. De asemenea este prezent în sculptura stâlpilor de la case sau în ouăle încondeiate. Înşişi dacii sacrificau un om din patru în patru ani, trimiţându-l ca mesager la Cer, prin aruncarea lui în trei ţepuşe. Jertfa cristică, care a luat locul jertfelor geto-dacilor, a făcut posibilă deschiderea aceste căi unice de urcuş duhovnicesc, accesibilă oricui prin asceză creştină. Este calea exoterică, calea isihastă, carcteristică creştinismului răsăritean, spirala rămânând o cale exclusiv ezoterică, atât în fenomenul horal, cât şi în alte forme, căci realizarea rituală a ei presupune o iniţiere magică. Deşi această cale ancestrală a supravieţuit şi o găsim adânc înrădăcinată în tradiţia populară, Biserica nu a acceptat-o niciodată, calea scării isihaste rămanând singura binecuvântată.

Bibliografie

1. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1985.
2. Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, București, 1983.
3. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. IX, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1980.
4. Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.
5. Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane , Buc. 1982.
6. Pamfil Biltiu, Studii de etnologie românească, vol.1, 2 , Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
7. Sabina Ispas, Preminte Solomon. Legenda populară românească între canonic şi aprocrif, Ed. Saeculum Bucureşti 2007.
8. Constantin Daicoviciu, Herodot si pretinsul monoteism al dacilor, Apulum, Alba Iulia, 1946.
9. Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum, Bucureşti 1997.
10. Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
11. Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare, Editura pentru literatură, Bucureşti 1967.
12. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti 1999.
13. Nicolae Brânda, Mituri ale antropocentrismului românesc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991.
14. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiintifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986.
15. Ovidiu Papadima, O viziune româneasca a lumii, Ed. Saeculum, Bucureşti 2009.
16. Dan Oltean, Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
17. Marcel Olinescu, Mitologie românească, Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
18. Niculina Chiper, Reprezentări ale destinului în folclorul românesc, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
19. Eugen Lozovan, Dacia sacră, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.