Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog
6 février 2011 7 06 /02 /février /2011 20:05
de Gavriil Stiharul

 

Ochii îmi sunt o turmă care pasc  din stele [*]
la hotarul cerului, unde, prin altare,
luceferii ard sacru ca o lumânare –
din fire sfinţite se ţes în zori perdele.

La răscrucea de pleoape sună ghioceii,
se clatină lumina lunii şi se frânge,
din luncă se aude  cum salcia plânge,
când iarba roşeşte şi behăie mieii.

 


____________________________________
*Vezi note la “Bhagavad gītā” în Sergiu A. George, Filosofia indiană în texte, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1971: „Actul percepţiei în psihologia indiana – spre deosebire de cea occidentală – nu este conceput ca o reflectare pasivă a obiectelor în constiinţă, ci în mod activ, ca o luare în stăpânire a obiectului; simţurile sunt concepute dinamic, ca nişte forţe care circulă între sediul lor anatomic din corp şi lumea exterioară. Organul de simţ este numit şi grahaka, „cel care apucă” iar obiectul sau grahaya, „cel care trebuie apucat [...] Lumea obiectivă (vishaya) era considerată drept hrană (anna) a simţurilor iar cunoaşterea ca un act alimentar. Încă din Upanishade (Katha-Upanishad, III, 4) lumea obiectivă era comparată cu o păşune, iar simţurile sunt caii care pasc pe ea“.

 

  ochiiimisuntoturma 110815091709 phpapp02

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poèmes
commenter cet article
6 février 2011 7 06 /02 /février /2011 20:02

 

Dacă somnul zburdă atingându-ţi jucăuş

crestele de-argint ale părului tău val,

mă trezeşte din uitare ţipătul de pescăruş

azvârlit de briza brusc stârnită dinspre mal.


Nu-i loc de tine în visele care plâng,

ci du-mă departe, -n basmele cu sori,

pe pajiştea stelară îmi împleteşte-un rug

şi cerne-mă zăpadă prin sitele de nori.


Dacă visele-s cioburile zilei sparte

pe care pleoapa tremurândă mi le adună,

nu-i loc de inorogi în lumea mea ce arde,

ci ia-mă şi mă du pe pajiştea de pe lună.


 

 

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poetica erosului
commenter cet article
22 janvier 2011 6 22 /01 /janvier /2011 10:00

de Gavriil Stiharul

Zvon de nuntire se aude dinspre cimitir
la ceas tainic de vară când eşti o-nchipuire,
din caierul de gânduri îmi torci nevăzutul fir
şi ţeşi fără odihnă cămaşa mea de mire.


Dar pânza de păianjen a razelor de lună
prinde în joc de iele luceafărul de vară
şi ochiul mi se zbate, şi în auz îmi sună
prelunga agonie a astrului de seară.


Un sol trimis de craiul cetăţii dintre ape
îmi spune să fiu gata, căci ziua-i spre amurg,
eu, aripa pe care Hyperion o arde,
mă mistui în cuvintele de teamă şi de rug.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poèmes
commenter cet article
21 novembre 2010 7 21 /11 /novembre /2010 19:44

de Gavriil Stiharul

 

Samkhya – yoga


“Viaţa spirituală, cu toate ramificaţiile ei, a Indiei a crescut în devălmăşie, ca o floare de junglă, cu copaci sufocaţi de liane, cu flori uriaşe ale căror tulpini anevoie se mai recunosc în vegetaţia fără nume şi fără limite”, scria Lucian Blaga în anul 1942, în studiul său filozofic Religie şi spirit [1]. Aşijderea, am spune noi, şi în ceea ce priveşte cuvintele. Multitudinea de sensuri face imposibila o lista exhaustivă. Yoga, cuvânt prolix, înseamnă uniune, fuziune, unire, atelaj, harnaşament, metodă, vrajă, sârguinţă, legătură, conducere, meditaţie, contemplaţie, asceză, magie, medicament (în Ayurveda), constelaţie, conjunctură (în astrologie), afacere, truc, înşelătorie (în iluzionism) etc [2]. Cu sens spiritual, cuvântul este menţionat pentru prima dată în Upanişad (800-100 î.Hr.), care împreună cu Brahmana şi Arieraka [3], constituie un corpus de comentarii ale Vedelor şi în Purana, dar primele referiri despre tehnicile parayogice le găsim în Rig Veda. În realitate, practicile yoghine sunt cunoscute pe valea Indusului de mai bine de 4-5 000 de ani, dacă ar fi să ne luăm numai după statueta ce îl înfăţişează pe zeul Shiva în poziţie de meditaţie, statuetă descoperită de arheologi la Mohenjo Daro şi denumită “Shiva Pashupati” [4]. Constatăm o evoluţie a cuvântului de la sensul lui primar de magie şi asceză din perioada prevedică la cel de unire, fuziune şi contemplaţie, sensuri pe care le va căpăta mai târziu, în perioada upanişadica şi vedantică.
Yoga este în esenţă o practică (sādhanā) [5], ce se va grefa de-a lungul vremii pe diverse doctrine teoretice, aparţinând diferitelor religii şi sisteme, unele dintre ele chiar diametral opuse, altele eretice sau imorale (vama marga), căci yoga a avut totdeauna nevoie de un sistem mai mult sau mai puţin cristalizat, până la regăsirea identităţii de sine şi organizarea ei într-un sistem propriu (Yoga-darśana). În perioada vedică, va deveni o mistică pentru imnurile şi riturile sacrificiale, pentru ca preoţii brahmani să le poată executa desăvârşit.
Upanişadele, care considera realitatea iluzorie, vor prelua elemente din tehnicile mentale yoghine. Cu Upanişadele, vocabula yoga îşi accentuează sensul de unire sau fuziune, căci dezideratul acestei doctrine îl reprezintă unirea sinelui cu Brahman, aşa numita “salvare în Brahman”. Conectată cu gnoza dualistă Samkhya, ce a fost scrisă de miticul Kapila în veacul al VII-lea î. d. Hr., Yoga devine o entitate inseparabilă de aceasta. Unitatea Samkya-Yoga (Parinama-vada) va fi atât de puternic cimentată în epocă, încât în “Bhagavad Gita” se spune că: “Numai cei puţini la minte, nu şi înţelepţii, vorbesc despre Samkhya şi Yoga ca despre lucruri deosebite; cel care o urmează doar pe una obţine totodată fructul amândurora. Starea care se dobândeşte prin Samkhya se dobândeşte şi prin Yoga; cel care vede că Samkhya şi Yoga sunt una, acela vede” [6].  Mariajul dintre Samkhya şi Yoga a fost necesar deoarece, în perioada postvedică, Yoga îşi va căuta acum alte suporturi teoretice, mai consistente decât doctrinele Upanişadelor. Spre deosebire de Upanişade, care considera realitatea ca iluzie (maya), Samkhya vede lumea ca fiind reală. Literal, samkhya înseamnă număr, numărare, enumerare. Kapila va fi ales acest cuvânt deoarece scrierea sa începe prin a enumera calităţi (guna) şi realitaţi (tattva). Pentru Samkhya, ca pentru întreaga spiritualitate indiană, totul este suferinţă (o dogmă care a stat de altfel şi la originea budismului), cauza suferinţei este unirea dintre natura nemanifestată (prakriti) şi spirit (purusha). Fiind ateistă (nirishvara), Samkhya nu recunoaşte originea suferinţei ca un act de nesupunere a omului faţă de vointa lui Dumnezeu, aşa cum se prezintă în religiile avraamice, ci ca o unirea a spiritului cu natura. Plastic vorbind, cauza suferinţei universale constă în faptul că spiritul este încătuşat în temniţa materiei. Neştiinta (avidya) menţine această încătuşare. Numai cunoaşterii metafizice (act uman opus credinţei religioase) i se recunosc virtuţi eliberatoare . Gnoza va depăşi cu mult spaţiul subcontinentului indian, fiind exportată în diverse culturi asiatice, africane şi europene. O găsim prezentă în hinduism, budism, religiile de mistere (misterele lui Isis, Adonis, Mithra etc), iudaism, Creştinism, în bogomilism, în mistica unor grupuri creştine eretice, precum beguenele, albigenzii,  în rosacrucianism etc.  Evangheliile apocrife, precum Evanghelia Egiptenilor (Naaseni), Evanghelia după Maria, Apocriful lui Ioan, Evanghelia lui Toma, Evanghelia după Iuda  sunt de asemenea tributare doctrinei Samkhya. Lista gnosticilor este foarte mare: Simon Magul (care este menţionat în Faptele Apostolilor, împreuna cu concubina lui, fostă prostituată Elena din Tyr, Menander al Antiohiei, Cerintus ( cca 100 d. Hr.), Marcion (100 – 160 d. Hr.), Carpocrates din Alexandria, Basilides din Alexandria (120- ? d. Hr.), Valentinus din Alexandria (?-160) etc. Împotriva gnosticilor, şi a gnosticismului în general, s-au ridicat unii părinţi ai Bisericii precum Iustin Martirul şi Filozoful (138-165), Irineu (182-188), Tertullian ( cca. 160 – cca. 220 d. Hr.)   Clement din Alexandria (c.150 – c. 215) Ipolit, papa al Romei (260,  Origen (cca 185–254),  Ciprian (cca 200-258) etc.
Literatura populara legendara, mitologiile unor popoare, printre care şi cea românească [7], au fost şi ele puternic influenţate de filozofia Samkhya.
Paradoxal, în epoca moderna, prin avântul teoriei sofiologice, gnosticismul a revenit în gândirea unor teologi şi filozofi creştin-ortodocşi, precum Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1874-1948), Pavel Alexandrovici Florensky (1882 -1937), Vladimir Sergheievici Soloviov (1853 – 1900), Sergei Nikolaevici Bulgakov (1871-1944), Lucian Blaga (1895 – 1961) [8].


Patanjali şi  Yoga-darśana


Am arătat că, odată cu Upanisadele, yoga începe să-şi caute identitatea de sine. În secolul al II – lea d. Hr. Patañjali, un înţelept (rishi) legendar, totodată autorul unei gramatici sanscrite (Patanjala Mahabhashya), se declară sceptic în ceea ce priveşte eficienţa gnozei “Samkhya” şi, de aceea, o considera ca nefiind capabilă de a elibera spiritul din oceanul suferinţei. Propune o completare necesară. În deschiderea lucrării sale citim :
“Şi iată acum învăţătura yoga”. Deşi nu este explicit, se subînţelege ca face referire la Samkhya lui Kapila, dar el, Patañjali, va expune numai sistemul Yoga
De bună seamă că Patañjali nu a fost singurul care a înţeles să facă din practicile yoghine un sistem de sine stătător, o darśana, dar acum Yoga devine una  din cele şase sisteme ortodoxe ale filozofiei şi spriritualităţii Indiei.   Astfel, Yoga va fi integrată sistemelor filozofice ortodoxe (āstika), alături de Nyaya, Vaiseshika, Samkhya, Purva Mimamsa şi Uttara Mimamsa, numită şi Vedanta Darsana. Se consideră “ortodoxe” datorita faptului că recunosc autoritatea vedelor. Din această cauză, Patañjali va rămâne pentru posteritate poate figura cea mai emblematică pentru Yoga, onorat cu atributul de maharishi.

 

Yoga sūtra


Ne vom ocupa de celebra monografie Yoga sutra. Lucrarea cuprinde 196 de aforisme (sūtra), grupate în 4 capitole (pada). Traducerea cuvântului sūtra s-a făcut prin acela de aforism. Aforismul (din gr. aphorismos) este, după cum se ştie, o cugetare, judecată, care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr). Evident că lucrarea nu poate fi folosită nicidecum ca un manual pentru autodidacţi, ci, mai degrabă, ca sistematizator, repetitor, memorator, supravegherea guru-ului fiind obligatorie. În esenţă, celebra monografie reuşeşte o sinteză şi o sistematizare a practicilor yoga cunoscute până la el, unii autori o consideră drept o compilaţie, care să ofere adeptului un îndreptar sigur în căutările sale. Yoga sūtra nu trebuie privită ca un sistem ecclectic, ci ca pe o sinteză genială a religiilor şi practicilor religioase din acea vreme.
Cu Patañjali, yogăi i se conferă o nouă definiţie. Astfel, devine încetarea pribegiei mentalului. Traducerea propozitiei “yoga citta vritti nirodhah” a fost făcută de unii prin : “yoga este suprimarea stărilor de conştiinţă” [9]. De alţii prin “controlul activităţii minţii”. Literal, “chitta” înseamnă memorie, dar în “Yoga sūtra” capătă înţelesul de mental, minte, conştiinţă, posedând trei componente: mentalul inferior, bazat pe simţuri, (manas), mentalul superior sau intuitiv (buddhi) şi ego-ul ( ahantkara), iar “citta vritti” înseamnă “valuri mentale, vârtejuri mentale, gânduri, emoţii etc”. Nirodha (sansc ni=fără, rodha=extindere) este un concept preluat din budism, unde are sensul de “încetare” a dorinţelor.
Patañjali nu face decât să sublinieze în mod expres ideea că mintea reprezintă cea mai subtilă formă a naturii, ce, prin stările ei naturale, precum agitaţia permanentă, asemenea valurilor unui lac, ţine încătuşată întreaga noastră fiinţă. Eliberarea nu devine posibilă decât atunci când valurile mentale încetează, se opresc definitiv, iar Sinele rămâne în propria sa formă (svarupa). Altfel, după Patañjali, s-ar identifica cu “citta vritti”, aşadar cu “prakriti”. Pedant, marele înţelept trece la clasificarea stărilor de conştiintă, pe care le grupează în cinci categorii, bunăoară cunoaşterea corectă sau experienţa (pramana), cunoaşterea greşită (viparyaya), imaginaţia, iluzia (vikalpa), somnul (nidra), amintirea (smrtaya). Exista două căi de a stinge aceste stări. Prima ar fi practica (abhyasa), iar a doua detaşarea (vairagya). O importanată diferenta faţă de Samkhya o reprezinta teismul sistemului său. Faţă de liber-cugetatorul Kapila, Patañjali este profund religios, introducând rolul lui Dumnezeu (Ishvara) şi a graţiei divine. Unii sunt de părere că divinitatea protectoare nu este un Dumnezeu propriu zis ci un Spirit particular (Purusha vishesha), liber de cauza suferinţelor, de actiuni, de fructul acţiunilor, de rezidurile acţiunilor, un fel de guru astral care îl ajută pe aspirant în practica (sadhana) psiho-somatică, deşi e riscant de speculat pe aceasta temă. Acest Isvhara (literal: Domnul) este simbolizat de “Pranava”, adică de monosilaba magică (mantra) AUM (OM) [10].
Pentru obţinerea eliberării finale (kaivalya, moksha etc.), aspirantul trebuie să parcurgă în ordine opt etape (aṣṭānga). Acestea sunt: înfrânările (yama), disciplinile psiho-somatice (niyama), poziţiile trupului (asana), controlul respiraţiei (pranayama), deconectarea mentaluului de la simţuri (pratyahara), concentrarea pe un singur punct (dharana), meditaţia (dhyana), contemplaţia (samādhi). Numărul înfrânărilor este opt: non-violenţa (ahimsa), marturisirea adevărului (satya), abţinerea de la furt (asteya), abstinenţa, continenţa sexuală, (brahmacharya), a nu fi avar (aparigraha). De asemenea sunt cinci discipline: Curaţenia, purificarea (shaucha), seninătatea (santosha), austeritatea, asceza (tapas), studiul (svadhyaya), devoţiunea către Domnul (Ishvarapranidhana).
Prin aceste elemente, Patañjali a făcut o sinteză amplă. Bunăoară, non-violenţa o găsim prezentă în budism şi, mai ales, în jainism. Abstinenţa sexuala sau continenţa este condiţia “sine qua non” a oricărei asceze. Purificarea (shaucha) este reglementată în “Legile lui Manu” (Manusmṛti sau Mānavadharmaśāstra) etc.
De-a lungul vremii, s-au făcut multe comentarii la lucrare. Unele dintre ele foarte stufoase. Altele, oarecum mai accesibile [11].
Cu toata simplitatea ei, doctrina “Yoga-darśana” devine aproape imposibila de transpus în practică. Căci nu se poate lupta uşor împotriva tendinţelor naturale ale mentalului. Este poate singura formă de yoga care duce la eliberare, dar o yoga austeră ale carei efecte vor face din yoghin o fiinţă inumană, fără dorinţe şi aspiraţii, fără o viaţă psihică firească. Un psihism insuportabil din care unii yoghini vor căuta să iasă, să scape, să evadeze. Şi, de aici, căderea în cealaltă extremă, care este tantrismul.

 

Tantra si tantrismul


Literal, cuvântul “tantra” însemnă “război de ţesut, urzeală, ţesătura, textură”. În sens yoghin, înseamnă “text sacru”. Este o practică marginală care îşi caută legitimitate în texte sacre străvechi, în scripturi. Proclamat ca o forma de yoga, tantrismul este o cale diametral opusă celei aratate de Patañjali. Când Osho [12] spune că, spre deosebire de yoga care este o adâncă sinucidere, căci trebuie să ucizi sinele natural – trupul, instinctele, dorinţele, orice, tantrismul este calea care te îndeamnă să te accepti aşa cum eşti, nu face decât sa-i confirme caracterul antisamkhya, antiyoga şi vulgar. Pentru adepţi, tantrismul este de fapt filozofia “carpe diem” dusă la extrem, dar cu iluzionarea că, prin aceasta, te mântuieşti. În realitate, tantrismul este criza aspirantului ratat, căruia i se propune să compenseze prin exces ceea ce singur şi-a interzis pe parcursul sadhanei sale. Este, dacă îmi este ingaduită o comparatie, modus vivendi a unui medic, care în studentie fusese o speranţă şi model de conştiinciozitate, dar care ulterior a căzut în patima alcoolismului. Prin tantrism nu numai că nu se liniştesc valurile mentalului, ci dimpotrivă se agită şi se amplifică. Aspirantul nu va realiza accest fenomen, câta vreme, bunăoară, s-a programat să creadă că, atunci când face sex, nu încalcă interdicţia abţinerii de la raporturi sexuale (brahmacharaya), câci, chipurile, spere deosebire de neiniţiaţi, face sex “subtil”, abţinându-se de la eliminarea seminţei. Este conştient că, prin actul sexual, spiritul se încătuşează în natură, dar crede că el este o excepţie. Mai mult, afirmă că, prin practicile sale sexuale, poate trezi natura din microcosmos (kundalini), deşi noţiunea de “kundalini” nu este întâlnită în Samkhya şi Yoga clasică, ea provenind din mitologia hindusă. Dacă lucrurile ar sta aşa, tantricii ar fi trebuit, prin soluţiile găsite, să fie mai geniali decât Patañjali sau chiar decât Ishavara.
Tantrismul prezintă două componente: “vama marga” şi “dakshina marga”, respectiv calea spre stânga şi spre dreapta. Nu am cunostinţă să existe o cale de mijloc (madiana marga). Vama marga reprezintă latura extremistă a tantrismului, ai cărei adepţi susţin că trezirea lui “kundalini” este posibilă prin actul sexual spiritualizat, practica ce reconstituie actul sexual prin care are loc unirea zeului Shiva (corespondentul lui purusha) cu zeiţa Shakti (corespondentul lui prakriti). Inconsistenţa este evidentă: dacă Samkhia vorbeşte de separarea celor doua principii pentru obţinerea eliberarii, tantrismul are ca deziderat fuziunea lor. Kundalini (literal: “puterea încolocită”, concept preluat din “Hatha Yoga” ar reprezenta energia feminina primordială (Adi Shakti), o energie negativă ce se află în stare latentă la baza coloanei vertebrale (Muladhara), simbolizată printr-o şerpoaică adormită, încolocită de tei ori şi jumătate. “Trezirea” ei ar corespunde cu începutul evoluţiei spirituale, evoluţie ce va culmina cu eliberarea. Aceasta va deveni posibilă doar după ridicarea lui kundalini şi străpungerea anumitor “blocaje energetice” (granathi, literar noduri, concept preluat din “Veda”, prin contracţii (mudra). Eliberarea se realizându-se în momentul unirii cu principiul pozitiv, simbolizat prin Shiva, unire ce are loc în centrul energetic (chakra) numit “orificiul lui Brahma” (brahmarandra. Astfel s-ar anularea bipolaritatea din microcosmosul uman. De bună seamă că toate acestea vor duce la un dezechilibru psiho-somatic numit de psihologi “sindromul kundalini”. În Occident,”sindromul kundalini” a devenit o problemă şi a intrat în atenţia psihiatrilor, iar unii dintre ei îl etichetează drept o psihoză. Este ceea ce şi Lucian Blaga avertizează:
“Exercitiile yoghine sunt producatoare de stări spihice şi spirituale excepţionale. Pentru psihologia medie a europeanului astfel de experienţe ar da efecte dezastruoase, mai ales când nu sunt supuse unui sever control. În adevăr, până să se ajungă la la aşa-zisa stare de uniune cu obiectul divin, tehnica yoghină provoacă stări ce reprezintă răsturnări psihice, care când nu sunt voluntar stăpânite, apar egale cu o disoluţie mentală” [13]. Observăm că prin modul de exprimare: “aşa-zisa stare de uniune”, filozoful român de la Lancrăm nu credea în unirea cu “obiectul divin” (Brahman, purusha, Shiva, Sinele etc.), dar era convins de pericolul disoluţiei mentale.
Tantrismul este, în viziunea noastră, calea ce propune să compeseze abţinerea indelungată de la zbenguiala firească a mentalului, să satisfacă până la suprasaturaţie dorinţele refulate, aşa cum o domnişoară de pension, cu o educaţie prea puritană, va sfârşi prin a deveni o damă de moravuri uşoare. Domolirea valurilor lacului obţinută efemer de unii în Raja-yoga şi starea de calm care se instalează vremelnic nu reprezintă nicidecum mântuirea, ci mai, degrabă, calmul dinaintea furtunii, un calm relativ, căci ulterior valurile vor căpata proporţii nebănuite în tantrism. Este ceea ce, de altfel, şi Patañjali avertizează.

 

Kama sūtra


Probabil, inspirat din Yoga sūtra, Vātsyāyana (aproximativ perioada Gupta, secolele IV-VI d. Hr.) scrie “Kama sūtra” [14] şi “Nyāya Sutra Bhāshya”. Literal, “kama” înseamnă “plăcere” [15] şi, aşa cum sugerează şi numele, este o scriere pornografică . Lucrarea are 1 250 de versete, distribuite în 36 de capitole. Deşi mulţi comentatori consideră că este greşit a considera “Kama sūtra” un text tantric, posibil din cauza vulgaritaţii lui, totuşi nu pot fi convingători  atâta vreme cât asemănările indica contrariul. Bunăoara, sculpturile templului Mukteswar din Bhubaneswar, India,  ar fi după unii tantrism, după alţii ilustrări vulgare ale “Kamei sūtra”. Vātsyāyana este totuşi de acord că omul are datoria să lucreze pentru mântuire, pentru eliberarea finală, dar numai la bătrâneţe, căci în tinereţe trebuie să-şi trăiască clipa. Ridicolul este evident! Câţi din cei pe care i-a cunoscut Vātsyāyana au apucat bătrâneţile? Tantricii sunt mai subtili. Consideră că activitatea sexuală este o cale de eliberare, singura cale de eliberare în vremurile moderne, căci Raja yoga a devenit, chipurile, inaccesibilă pentru mulţi, şi numai ei, tantricii, deţin metoda de a o face aptă pentru un astfel de scop. Un sofism care, din păcate, devine fertil în minţile multor naivi!

 

Yoga şi studiile ştiinţifice


Doctorul braşovean sas Johann Martin Honigberger (1795 – 1869) a fost un remarcabil medic și farmacist alopat, dar şi homeopat, precum şi un valoros orientalist, arheolog, numismat și botanist. Profesionist desăvârşit şi cunoscător al şaptespezece limbi, umanistul transilvănean efectuează numeroase călătorii în Orient, unde va avea privilegiul de a deveni medicul personal al multor capete încoronate. În anul 1839 ajunge la Lahore, unde fondează un spital pentru săraci. Revenit în Europa, îşi publică memoriile. Istoria îl reţine ca fiind primul om de ştiinţă care riscă să vorbească, în amintirile sale, despre îngroparea de viu a unui ascet din Lahore.
A trebuit însă să treacă un veac pentru ca oamenii de ştiinţă să facă cercetări sistematice privind stările de meditaţie ale yoghinilor. De abia în anul 1931 psihologul indian Kovoor Behanan, absolvent al universitatii din Yale, a întreprins primul studiu competent asupra unor subiecţi aflaţi în stare de meditaţie yoghină,
lucru nemaiauzit în lumea ştiinţifica la acea vreme. Cercetarile lui au fost conduse de Swami Kuvalayananda, cel care a fondat la Lonavla, India, în anul 1920, un centru de cercetare.
La noi în ţară, Acad. dr. Grigore Benetato (1905 -1972), profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Cluj”, începe încă din anii ’30 să studieze sistematic exerciţiile de yoga şi efectele sale asupra sistemului nervos şi longevităţii. Rezultatele sale au servit medicului Kotovskyin să continue cercetările şi să infiinţeze la Chişinau ( azi Republica Moldova) primul institut de geriatrie din lume. Dr. Benetato va scrie de altfel şi o entuziastă prefaţă la prima carte de yoga, ce a văzut lumina tiparului la noi în ţară, în anul 1940 [16].
Poate cea mai interesant studiu aparţine echipei BK Anand, GS Chhina, şi Singh Baldev [17]. Aceştia, la începutul anilor ’60, au studiat în condiţii de laborator câţiva yoghini ce s-au oferit voluntari pentru experiment (Shri Ramanand Yogi, Pandit Parkash Dev, Shri Rishi Ram, Shri N. S. Paintal, Shry Babu Ram Gupta etc) [18]. Ei constată că, în tipul stării de samadhi, yoghinii obţin o insensibilitate la stimulii externi, cum ar fi lumina, zgomorul etc. Electroencefalograma acestora arăta că undele alfa, care sunt undele specifice stării de relaxare, au suferit modificari vizibile, în sensul creşterii amplitudinii, concomitent cu scăderea frecvenţei, ceea ce indica o stare de relaxare foarte profundă.  Interesant este faptul că undele alfa nu au disparut după incetarea meditatiei sau în urma stimulării senzoriale, aşa cum se întâmplă la majoritatea oamenilor, arătând astfel că stimulii nu pot întrerupe starea de relaxare a acestor voluntari, oricât de puternici ar fi. Yoghinii au atins o starea asemănătoare ataraxiei, ce consta în incapacitatea scoarţei cerebrale de a răspunde prin reflexe la stimuli.
Concomitent s-a mai înregistrat o diminuare a metabolismului de bază, ceea ce însemnă o diminuare a combustiei interne, o reducere a proceselor oxidative. Acest lucru are drept corolar o creştere a duratei de viaţă a celulei, aşadar a vieţii globale a yoghinului.
Dimpotrivă, prin aberaţiile sexuale ale tantrismului sunt obţinute efecte diametral opuse: suprasensibilitate la stimuli, supraexcitaţii, creşterea metabolismului de bază, urmare a creşterii combustiei interne şi, nu în ultimul rând, scăderea duratei de viaţă a celulei, deci a vieţii, în general.

_________________________________________________

1. Lucian Blaga, Opere 10. Trilogia valorilor, Editie îngrijită de Dorli Blaga, Ed. Minerva, Buc. 1987
2. Cf. Ernest Egerton Wood, La pratique du yoga ancien et moderne, Payot :Yoga, înseamnă, în aritmetică adunare, în astronomie este un termen tehnic şi în religie are o semnificaţie specială;
3. V. Victor Kernbach, Dicţionarul de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
4. Pasupati, literal “Domnul animalelor”. V. Marshall, Sir John, “Mohenjo Daro and the Indus Civilization”, Indological Book House, 1973;
5. “Un dram de practică face mai mult decât tone de teorie”, Swami Shivananda apud André Van Lysebeth. V. André Van Lysebeth, J’apprends le Yoga, Flammarion, 1992;
6. Filosofia indiană în texte: Bhagavad-Gītā, Saṁkhya-Karika, Tarka-Saṁgraha, traducere din limba sanscrită, cu studii introductive, comentarii și note, Editura Științifică, București, 1971;
7. Dualismul folcloric ]n mitologia românească poarta numele de Fărtatul (Fârtatul) şi Nefărtatul (Nefârtatul). V. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1987;
8. Lucian Blaga îl numeşte “sofianic”. V. L. Blaga, Opere 9: Trilogia culturii, Spaţiul mioritic, Editie îngrijită de Dorli Blaga, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985;
9. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989;
10. După Sri Vinoba Bhave – 1895-1982), umanist hindus, eminent sanscritolog, desăvarşit yoghin şi remarcabil guru, directorul asezământului “Mahila Ashram” din Wardha, participant la campania “non-violenţei” (Satyagraha) a lui Mahatma Gandhi, vocabula sanscrită “Om” (ॐ) şi cuvântul latin “omnis”, cu derivatele “omnipotens,-ntis, omniparens,-ntis, omnigenus, omnio, omnivagus, provin de la aceeaşi rădacină indo-europeană, desemnând atotştiinţa, atotprezenţa şi atotputerea. Practic îl simbolizează pe pe Brahman, care este pentru hinduşi Transcendentul (ब्रह्मन्).
11. Un comentariu foarte bun îl face Vishnu-Devananda Swami în Meditation and Mantras, Om Lotus, 2003.
12. Bhagwan Shree Rajneesh Osho (1931-1990) guru, filozof şi scriitor hindus, autor al unor lucrări de yoga: “The Alpha and the Omega (about Patanjali’s Yoga Sutras”, tantrism: “The book of secrets”, “Tantra: The supreme understanding”, “The tantra vision”, filozofie: “The Supreme Doctrine”, “The Ultimate Alchemy” , “The new alchemy: to turn you on” etc.;
13. Lucian Blaga, Opere 10;
14. V. Wikoff, Johanina; Romaine, Deborah S., Kama Sutra, Editura “Cartea Veche”, Bucuresti, 2006;
15. În mitologia hindusă, Kama-deva este şi zeul iubirii, similar cu Eros al lui Hesiod sau cu Cupidon al lui Vergiliu şi al lui Ovidiu. Poeţi, precum Kalidasa, Rabindranath Tagore şi Mihai Eminescu îi dedică poezii. O poezia purtând acelasi titlu, va fi fiind cea din urma ce a fost publicată de Mihai Eminescu în timpul vieţii. Poezia va apărea în numărul din 1 iulie 1887 al revistei “Convorbiri literare”: “Cu durerile iubirii/ Voind sufletu-mi sã-l vindec,/ L-am chemat în somn pe Kama – /Kamadeva, zeul indic [...]“. Lui Kamadeva i-a fost dedicată chiar şi o formă de yoga, numită Kamadeva Yoga;
16. Jatindra Chakraborty, “Educaţie fizică hindusă : Practicata de vechii hinduşi pentru sănatate, longevitate şi vieaţă intelectuală”, traducere din limba franceză, editura “RAM” Aninoasa, Gorj, 1940. Cf. Jatindra Chakraborty, “Culture physique hindoue pratiquée par les anciens Hindous pour santé, longévité et vie intellectuelle”, Paris, 1935;
17. V. Professor O. P. Jaggi, Yogic and Tantric Medicine, Atma Ram & Sons, Delhi, 1979;
18. De Deane H. Shapiro, Roger Walsh, Meditation: Classic and Contemporary Perspectives, New York 1984.

 

*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În textul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real a lui, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul, precum şi sursa, în acest caz: blog-ul "Candela dinlăuntru".

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Eseu
commenter cet article
14 octobre 2010 4 14 /10 /octobre /2010 15:03

de Gavriil Stiharul

 

Parodia! Nimic nu mai imoral, mai parşiv, mai josnic  decât parodia. Aceasta amestecătură de satiră şi batjocură, veche de când lumea, care ucide ingenuitatea şi sfinţenia, ne induce în eroare prin efectul ei de distorsionare, ne înşeală în judecăţile noastre de valoare.  În literatură, parodia este, după cum se ştie,  o creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. Parodia este o imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. În sens extins,  parodia înseamnă pur şi simplu o  bătaie de joc la adresa cuiva sau a ceva.
În teologie reprezintă lucrarea diavolului, care preia fraudulos mijloacele lucrării de mântuire ale lui Dumnezeu cu scopul de a le batjocori şi a le compromite. De pildă,  teologul scolastic Varlaam din Calabria, parodiază  practica  isihaştilor  de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul, cu scopul de a compromite lucrarea Isihasmului.
Parodia este imaginea în oglindă a realităţii. O imagine mincinoasă, desigur, căci este inversată şi mai ales distorsionată. Iar atunci când nu avem la indemană originalul sau considerăm parodia mai valoroasă decât originalul, efectul este distructiv. Suntem inşelaţi prin crearea de false valori.

                                                               Un parodiant parşiv

Dintotdeauna diavolul a fost văzut ca un parodiant fără scrupule, un ticălos imitator al sacrului. Ne-o spun chiar Sfinţii Părinţi atunci când se referă  la religiile păgâne, văzute  ca parodii ale  Creştinismului [1]. Bunăoară, Mithraismul,  un cult misteriozofic bazat pe mistrele lui Mithra, pătruns la Roma în perioada de criza spirituală, când religia tradiţională, bazată pe divinităţile mitologiei greceşti, nu mai răspundea nevoilor oamenilor însetaţi de mântuire personală, a parodiat poate cel mai mult din Creştinism. Potrivit lui Plutarh, romanii au venit în legatura cu Mithra prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I î.d.Hr., de catre Pompei (60-48), a acestei regiuni asiatice. Misterele lui Mithra sunt considerate  a fi fost atât de populare la Roma, încât Ernest Renan este de părere că:” dacă Creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală, lumea ar fi fost mithraistă” [2]. Desigur, o exagerare ţinând seama ca era un cult elitist, acesul fiind limitat   la militari şi la funcţionarii mărunţi ai imperiului. Femeile erau excluse. Ceremoniile aveau loc în sanctuare subterane, numite mithraea. Constatăm, aşadar, o primă parodiere a catacombelor creştine. La banchetele rituale, initiaţii se impărtăşeau cu pâine şi apă. Justin Martirul şi Filozoful consemnează:  „În misterele lui Mithra, în slujbele ce se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pun înainte pâine şi un pahar de apă însoţite de unele formule“ [3] . Botezul se făcea prin  scufundarea în apă, aşa cum se practică şi ziua de azi în Ortodoxie. Parodierea  Tainei Sfântului Mir merită  însă o atenţie deosebită. Imitând pe preotul creştin, care însemna pe catehumeni cu ulei sfinţit pe frunte, mâini şi alte părţi ale trupului, oficiantul cultului mithraic însemna pe iniţiaţi cu fierul roşu, asemenea vitelor.  Este probabil vorba de "haragma" (gr. χάραγμα =pecete), semnul fiarei sau a numelui fiarei de care se vorbeşte  în Apocalipsă [3]. Dacă ţinem seama că mithraismul a fost protejat şi promovat de unii augusti, printre care amintim pe Cezarul Nero, considerat de unii exegeţi ca fiind  persoana al cărei nume este simbolizat de numărul 666, avem o posibilă interpretare a acestei misterioase pericope evanghelice. În plus, ziua de naştere a lui Mithra era considerată de către adepţii cultului a fi fost 25 decembrie, ziua solstiţiului de iarnă. Mircea Eliade afirma ca “apologeţii creştini se temeau de eventuala concurenţă a mithraismului, deoarece ei vedeau în mistere o diabolică imitaţie a euharistiei”. Am văzut  că nu numai euharistia era parodiată, ci şi celelalte aspecte specific  creştine. Primii creştinii erau  atât de convinşi de lucrarea parodică a diavolului, încât considerau fiara care se ridică din mare şi al cărei cap fusese rănit de moarte şi vindecat  ca fiind  o parodie a morţii şi învierii lui Iisus Hristos: “Şi unul din capetele Fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s'a minunat ţinându-se după Fiară” [5].

                          Liturghia sfântului Sécaire sau magia ca parodie a sacrului

Nu ne miră faptul ca diavolului s-a folosit Sfânta Liturghie pentru a-şi atinge scopurile magice. Un cult satanist, creat probabil in Evul Mediu, numit, Slujba  sfântului Sécaire parodiaza liturghia (missa) catolică. Este probabil cea mai destructivă şi devastatoare parodie, oficiată de unii preoţi corupţi. Dacă ţinem seama de importanţa Sfintei Liturghii, indiferent dacă este vorba despre Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iona Gura de Aur, a Sfântului Vasile, a Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia (missa) catolică, de ceea ce reprezintă ea pentru creştini, nu ne putem decât cutremura la gândul  că o dumnezeiască “rânduiala de sfinte rugăciuni, cântări, apostol şi evanghelie, în timpul căreia se săvârşeşte şi se aduce Jertfa cea Fără de Sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină” a ajuns să fie blasfemiată de chiar sjujitorii Bisericii, deveniţi acoliţi ai diavolului . Parodia diabolică îşi are originea în Franţa. Transcriem şi noi  un fragment din  cuprinsul aceastei slujbe profanatoare, preluat  din lucrarea "Creanga de aur " de  James Frazer [ 6]
“[...] Ţăranii gasconi cred că pentru a se răzbuna pe duşmanii lor, oamenii răi îl vor convinge pe preot să oficieze o slujbă numită Slujba Sfântului Sécaire. Foarte puţini preoţi cunosc această slujbă, şi trei pătrimi din cei care o cunosc n-ar spune-o nici din iubire, nici pentru bani. Nimeni în afară de preoţii răi nu îndrăznesc să îndeplinească ceremonia aceasta înspăimântatoare şi fiţi siguri  că la judecata de apoi vor avea grea socoteală de dat pentru cele ce au făcut […] Către acest loc se îndreptă noaptea preotul cel corupt cu ibovnica sa şi la prima bătaie a orei unsprezece începe să murmure slujba de-a-ndăratelea [7], sfârşind-o chiar în clipa când clopotul bate miezul nopţii.
Iar omul pentru care liturghia a fost rostită se topeste începul cu încetul şi nimeni nu poate spune ce are; nici măcar doctorii nu pot să-l ajute cu nimic. Ei nu ştiu că omul moare treptat din pricina liturghiei sfântului Sécaire”.
Pentru ţăranii gasconi, slujba Sfântului Sécaire este cauza magică pentru o multitudine  de boli şi simptome, chiar dacă doctorii invocă altfel de  cauze. De altfel magia, fie ca s-a numit simpatetică sau contagioasă, a fost  privită pe toate meridianele cu mare teamă de către toate categoriile sociale. La unele comunitaţi, există  chiar situaţia paradoxală când oamenii nu cred în efectele ei malefice, dar totuşi se tem de ea [8]:
În anul 1679, un preot catolic francez, părintele Jean-Baptiste Thiers [9] publica o lucrare de importanţă capitală în  epocă privind farmecele şi vrăjitoriile. În ea, enumera un impresionant număr de maleficii. Printre cele mai frecvente erau:
•    Împiedicarea săvârşirii sau consumării tainei căsătoriei, prin practica numită “înnodarea brăcinarului”;
•    Trimiterea lupilor printre turmele de oi şi la stâne;
•    Trimiterea şoarecilor, guzganilor, gărgăriţelor şi a viermilor în hambare;
•    Trimiterea omizilor, lăcustelor şi altor gângănii pe ogoare ca să strice recoltele;
•    Trimiterea sobolilor şi chiţoranilor în grădini ca să prăpădească pomii, legumele şi fructele;
•    Malnutriţia oamenilor prin împiedicarea acestora să mănânce, punând sub farfurie un ac cu care s-a cusut giulgiul unui mort;
•    Abaterea bolilor molipsitoare şi îndelungate asupra oamenilor, astfel încât aceştia să se sfârşească văzând cu ochii,fără să li se poată veni în ajutor cu leacuri obişnuite (sublinierea ne aparţine);
•    Folosirea anumitor buruieni uscate pe cuptor pentru a lua mana vacilor;
•    Vătămarea oamenilor sau a dobitoacelor prin folosirea păpuşilor din ceară străpunse cu acul;
•   Tulburarea cugetelor oamenilor în aşa fel încât să li se rătăcească minţile, umplându-le închipuirile cu fantasme şi tragerea de foloase de pe urma lor;
Să dai nopţi rele bărbaţilor şi femeilor, arzând lumânări sau menind o stea … Şi lista continuă [10].
Recunoaştem în unele din aceste maleficii negativul perfect al  ecteniei din Sfânta Liturghie, care cuprinde diferite rugăciuni numite „cereri pentru diferite trebuinţe". Am putea presupune ca în slujbele malefice va exista totdeauna o parodiere a ecteniei.
Aşa cum arată şi Frazer, tehnica principală de parodiere a Sfintei Liturghii constă în „murmurarea slujba de-a-ndăratelea”. Aceeaşi tehnică o descoperim si in timpurile moderne, unde fragmente din Sfânta Liturghie de rit răsăritean sunt cântate inversat, evident, cu scopuri magice.  Asistam, în această epocă, la un reviriment al parodierii sacrului, care ar trebui sa devina îngrijorător, mai ales că se folosesc ca vectori, mijloace la îndemâna oricui, precum internetul, radioul, televiziunea sau cinematografia. Ţinta predilectă a devenit, poate nu întâmplător,  slujbele ortodoxe, oficiate în limba română.

                                                Parodierea Sfintelor stigmate

După învierea Sa din morţi, Iisus Hristos prezenta pe trupul Său cicatricile rănilor răstignirii, aşa cum se arăta în Evanghelie: Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“( Ioan 20, 26-27). Acestea erau Sfintele Stigmate ale Domnului pe care, de-a lungul veacurilor, unii dintre cei ce i-au urmat s-au învrednicit să le poarte, ca o harismă deosebită.
Primul care vorbeşte despre stigmatele sfinte este Sfântul Apostol Pavel: “De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu.”[11].
Deoarece ele apar consemnate de abia  în secolul al XIII-lea, pe trupul lui Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury (cca 1150 – 1228), nu se ştie nimic despre cei care eventual au prezentat  fenomenul înainte de această dată.
Conform  tradiţiei, 12 oameni contemporani între ei  sunt purtători de stigmate, ceea ce reprezintă  exact numărul celor 12 apostoli, deşi în Sfânta Scriptură nu se spune că aceştia le-ar fi purtat în mod vizibil. Când moare unul, un altul preia ştacheta, aşa că niciodată acest număr  nu va rămâne descompletat. Istoria a consemnat de-a lungul timpului cca trei sute de stigmatizaţi. Redăm mai jos pe cei mai  importanţi: Sfântul Francisc de Assisi  (1181/ 1182-1226), Sfântul  Lutgarde (1182-1246), Sfânta Margareta  de Cortona (1247-97), Sfânta Gertrude (1256-1302), Sfânta  Clare de  Montefalco (1268-1308), Sfânta Angela de Foligno (d. 1309), Sfânta Catherine de Siena (1347 – 1380), Sfântul Lidwine (1380-1433), Sfânta Rita de Casca (1381 – 1457), Sfântul Frances al Romei (1384-1440), Sfânta Colette (1380-1447)  Fericita Lucia Brocadelli de  Narni (1476–1544), Sfântul  Ioan al lui  Dumnezeu (1495 – 1550), Fericita Osanna de Mantua (1499-1505), Sfânta Catherine de Genoa (1447-1510), Sfânta Maria a Întruparii (1566 – 1618), Sfânta Catherine de  Ricci (1522 – 1590), Fericita Margaret Maria Alacoque (1647-1690), Fericita Anne Catherine Emmerich (1774 – 1824), Sfânta Gemma Galgani (1878 – 1903), Sfânta Veronica Giuliani (1660 – 1727), Sfânta Faustina Kowalska (1905– 1938),  Therese Neumann (1898 – 1962), Sfântul Padre Pio din Pietrelcina (1887 – 1968), Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig,  judeţul  Arad (1910-1939) etc. Sfântul Francisc le-a primit în mod spranatural, în timpul unui extaz, numai cu doi ani înainte de moartea sa. Nu şi le-a expus în public, dar papa şi câţiva cardinali care le-au văzut au confirmat existenţa lor. Credincioşii l-eau putut constata  de abia după moartea sfântului.
Parcurgând lista, vedem  că aceste persoane au aparţinut Bisericii greco şi romano-catolice. O atenţie deosebita trebuie acordata şi stigmatizaţilor care au aparţinut altor confesiuni creştine, precum bisericile neoprotestante. Astfel, în anul 1972, o fetiţă de culoare din Statele Unite ale Americii, ai cărei părinţi erau baptişti, a prezentat astfel de stigmate.
Rămâne însă de neînţeles  faptul cum de stigmatele sfinte ale lui Hristos apar şi la persoane care aparţin altor religii, precum budismul, totemismul sau animismul. Astfel, în iconografia budistă, Buddha apare uneori purtând stigmate asemănătoare cu cele ale misticilor creştini. Unii şamani aparţinând  indienilor Warao [12] din  Delta Orinoco, populaţie animistă şi totemică, pot prezenta aceleaşi  stigmate în urma posedării sufletului de către spiritele tutelare. De bună seamă că ultimele doua cazuri, prezenţa semnelor sfinte  nu ar avea nicio raţiune, căci Buddha nu a fost răstignit, iar  populatia Waraw nu este creştină. În plus, au fost dovedite şi fraude printre pseudo-misticii creştini, care îşi  provocau singuri răni.  În  aceste  cazuri, singura explicaţie ar fi aceea de  parodiere.


                                                       Parodiere fără de sfârşit…


Tot ce se poate parodia în legătură cu Creştinismul, diavolul parodiază: Sfânta Scriptură, Sfintele slujbe, Sfintele Taine, rugăciunile, cântările, proorocirile. O parodie fără de sfârşit, unde tehnica rămâne în principal aceeaşi: distorsiunea şi inversarea. Instrumentul perfect, care răspunde la această cerinţă este oglinda, ce reflectă mincinos totul. Nu e vorba de oglinda pe care o atârnăm în perete, ci o figura de stil prin care explicăm aceasta diabolica înselătorie şi batjocură. Prin efectul în oglindă se obţine iluzia perfectă. Spaţiul virtual este confundat cu spaţiul real. Ritualurile de iniţire în misterele lui Mithra reflectă Sfintele Taine, dar distorsionate şi în batjocură. Slujba  sfântului Sécaire este o iluzie, care reflectă o liturghie şi o distorsionează derulând-o  “de-a-ndăratelea”. Stigmatele triburilor Warao reflectă în aparenţă rănile lui Hristos, dar acestea nu sunt adevăratele Lui răni. Caracteristic pentru toate acestea este faptul că cei înşelaţi le consideră reale, salvatoare, şi nu halucinante, batjocoritoare, înşelătoare şi pierzătoare de suflet.

_______________________________________

1.Tertullian, De praescriptione haereticorum;
2. Ernest Renan, Marc-Aurèle et la fin du monde antique,  BiblioLife,  2009 ;
3. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful,  Apologia I, LXVI;
4. Apocalipsa, 13, 16; 13, 17. 18;
5. Vezi nota de la Apocalypse , La Bible de Jérusalem, Les Éditions du Cerf,  1997 ;
6. James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti 1980.     Cf. şi Jean-François Bladé,  Quatorze superstitions populaires de la Gascogne ;
7 . În text, în original : “backwards”;
8. Vezi Kn. Rasmussen despre  şamanii eschimoşi: “noi nu credem ,nouă ne e frică” în  Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București; 

9. Jean-Baptiste Thiers (1636 -1703)  cleric şi teolog francez 983;
10. Vezi Jean Delumeau, Frica în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti 1986;
11. Epistola către Galateni, 6, 17;
12. Populaţie numărând cca 20.000  de locuitori care trăiesc pe teritoriul Venezuelui şi Guyanei. Se consideră a fi descedenţii unui  vânător de păsări legendar, care i-a civilizat. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele de  Waroa, Guarauno, Guarao, Warrau, care literal înseamnă „Oameni-barcă).

Repost 0
6 août 2010 5 06 /08 /août /2010 18:03

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
cu ramuri de ploaie,
cetină văpaie,
cu fire de lună,
ţesute-n cunună
la o mânăstire,
dintre cimitire,
să cobori pe-o scară,
să cobori comoară
până la răscruce,
unde stă pe cruce
Dumnezeul veşnic
luminat de-un sfeşnic,
unde stă cu taină,
pe lemn de icoană,
Preasfânta Marie,
a mea vistierie.

În casa-n ruină,
unde nu-i lumină,
păsările morţii,
în puterea nopţii,
ciugulesc din viaţă
până dimineaţă –
sufletul meu geme
de grele blesteme,
de jertfă de sânge
altarul meu plânge.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să vii pe lumină
în casa-n ruină
sfinţit, la icoană,
şi să-mi fii pe rană
un balsam de sfinte,
de bune cuvinte,
şi să-mi vii în vise,
unde sunt închise
gânduri de păcate,
patimi îngropate.
Dansând prin cuvinte
ca printre morminte
păsările morţii
dau târcoale porţii
dincolo de care
Sfântă Născătoare
la viaţă mă cheamă,
în chip de icoană.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să te duci la stele,
să ningă cu ele,
s-alunge din noapte
păsările toate.
Amin.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezia incantaţiilor
commenter cet article
29 juillet 2010 4 29 /07 /juillet /2010 16:41

Zâmbeşte braţelor sleite de puteri,
se vor întinde să prindă licurici;
zâmbeste pleoapelor învinse de dureri,
se vor tămădui fără cicatrici.


Zâmbeşte cerului nopţii înnourat
îţi va trimite razele de lună;
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat,
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.


Zâmbeşte toamna tufelor de liliac,
vor găsi puteri să mai dea în floare;
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac,
aripi de înger se vor cerne-n zare.


Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede,
o lumină nouă în el va străluci;
zâmbeşte omului care nu mai crede
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.


Cu-n zâmbet ţii în zbor frunzele ce cad,
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii,
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard,
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poèmes
commenter cet article
27 juillet 2010 2 27 /07 /juillet /2010 11:42

  Schimbarea la Fata, sursa: Sfânta Mănastire Dervent)

 

Învăţătorule, în trecerea a mea vremelnica prin aceasta lume, tâlcuieşte-mi, pe înţelesul meu, să pricep semnele Tale cele veşnice şi fă-mă să-mi aduc aminte învăţăturile Tale:
Atunci când înverzeşte smochinul să pricep că vara e aproape;
Atunci când îmi încărunţeşte părul să pricep că toamna a venit;
Atunci când bucuria aproapelui mă întristează să pricep că e vreme pentru "Tatăl nostru";
Atunci când mă încearcă gândurile de răzbunare să pricep că sunt vrednic pentru osândă;
Atunci când semenii nu vor să mai asculte Cuvântul Tău cel veşnic să pricep că e vremea pentru semănat;
Atunci când aud cântatul unui cocoş în noapte să pricep lepădarea mea de Tine;
Atunci când am căzut fără speranţă să pricep taina celor şapte căderi ale Tale pe drumul Crucii;
Atunci când lacrimile îmi curg şiroaie să îmi aduc aminte de Fericiri;
Atunci când toate mădularele mă dor să îmi aduc aminte de biciuirea Ta;
Atunci când apropierea ceasului celui din urma mă îngrozeşte şi deznădejdea mă biruie să îmi aduc aminte de Învierea Ta glorioasă.

Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Prières
commenter cet article
20 juillet 2010 2 20 /07 /juillet /2010 18:47
(Loc binecuvântat, sursa: "Resurse ortodoxe")Dacă pelerin prin viaţă vei ajunge într-o seară
să treci prag de mănastire către un tărâm creştin,
să-ţi aduci, străine, aminte şi de mine întâia oară
şi, la Sfânta Liturghie, să mă pomeneşti puţin.

Dacă apoi mă vei da uitării, căci mai mult eu nu merit,
Domnul sa te răsplătească pentru fapta ta deplin,
de chinul veşnic să te scape şi de iadul cel cumplit,
căci, la Sfânta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

Dacă ruga ta de noapte nu mai poate să mai zboare,
fie-un înger să-i dea viaţă şi s-o sprijine de-amin
şi s-o suie la Părinte, dincolo de nori şi zare,
căci, la Sfânta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

Dacă clopotul cel mare îţi vesteşte într-o noapte
să fii gata de plecare din pământul cel străin,
Domnul să te întărească pentru ţară de departe,
Căci, la Sfânta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

Dacă ochiul tău de-afară se va-nchide pe vecie
şi oblonul îl vei trage către lumea de suspin,
fie-ţi trecerea uşoară, ca pe-un pod, spre veşnicie,
căci, la Sfânta Liturghie, tu m-ai pomenit puţin.

 

(Popas la Mănăstire, sursa: Ieud, Mănăstirea "Trei Ierarhi", Maramureş)


 

 

Aici pentru vizualizare în pps: 

Epitaf de Gavriil Stiharul

 

 


 
Repost 0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezii
commenter cet article
16 juillet 2010 5 16 /07 /juillet /2010 05:09

de Gavriil Stiharul

Păresimi Fericitul [1] obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în stejărişul din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri, îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţător care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
- Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
- Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.
- Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea să n-o uite.
- Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
- Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
- Au citit ce scrie aici şi superstiţioşi n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
- Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu ?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
- E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
- Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
- Staţi mai departe, ţipă şeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
- Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
- Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
- Un accident ! ţipă şeful. Cu toţii, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
- Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă ?
- N-a fost vina mea, se apară beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu !
- Tu şi Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii... Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: "Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft", se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. "Afară cu el din satul nostru !". "Afară ! Afară !" strigară oamenii. "Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin".
*
Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasăre care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşeză în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse prêţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.

___________________________________________________________________

1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo ceartă, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameşului din Evanghelie, căreia Sfinţii Părinţi i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obişnuiau să-şi scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăţi de lemn sau fâşii de pergament şi le poarte cu ei pretutindeni.
Repost 0

Présentation

  • : VREMURILE MUCENICIEI
  • VREMURILE MUCENICIEI
  • : Un blog literar.
  • Contact

Profil

  • Gavriil Stiharul
  • http://www.wikiwand.com/ro/Gabriel_Iordan-Doroban%C8%9Bu#/overview
  • http://www.wikiwand.com/ro/Gabriel_Iordan-Doroban%C8%9Bu#/overview

Texte Libre

Recherche

Archives

Pages