Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
27 août 2009 4 27 /08 /août /2009 13:44

Rugăciunea vameşului

"D umnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Acestea sunt cele câteva cuvinte dumnezeieşti cu bun rod, care, căzând în ţarina Ortodoxiei, au rodit isihasmul. Nu sunt multe. Pot fi numărate pe degetele de la o singură mână. Este "Rugăciunea vameşului" din parabola Mântuitorului. Acesta  dă un model de rugăciune neobişnuit pentru acea vreme, când rugăciunile erau interminabile, oamenii închipuindu-şi că, dacă spun multe cuvinte, vor fi mai convingători. Însă cele câteva cuvinte din parabolă băteau insistent la poarta cerului cu disperarea celui care adus de nevoi bate la uşile stăpânirii.
V-a bătut vreodată cineva la uşa ? Dacă v-aţi pomenit cu sonerie la uşă, n-averţi de unde să ştiţi cum e să vă bată cineva la uşă. Bătaia la uşă nu este impersonalul cling-cling ce iese din cutia muzicală. E ceva particular şi straniu, ce seamănă cu cele  cinci cuvinte din "Rugăciunea vameşului". Se poate bate de nouă ori, de opt, de şapte, de şase, de cinci, de patru, de trei, de două sau chiar de o singură dată. Se poate bate la poarte cerului cu nouă cuvinte : "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, pacătosul" sau cu un singur cuvânt : "Iisuse". Sfântul Ioan Scărarul bătea numai cu un singur cuvânt. Dar bătea neîncetat. Bătea cu putere. Bătea cu disperare. A bătut până a spart cerul. Şi atunci a început să  plouă. Ploaie  de lacrimi . A început să ningă. Zăpadă de har. Apoi, a bătut la poarta Raiului. Ani de zile. Fară odihnă. Fară descurajare. Fără plictiseală. Zi şi noapte. Îl auzeau toţi sfinţii din Rai. Odată, Sfântul  Petru n-a mai putut rabda şi, punând metanie înaintea Milostivului, a zis :
- Doamne, este aici un călugăr care bate la poarta noastră neîntrerupt de ani de zile. Ce să fac cu el ?
- Deschide poarta şi lasă-l să intre, Sfinte Petre.
- Doamne, dar nu i-a sosit înca ceasul.
- Dupa ceasul nostru nu, dar ceasul lui e dat înainte cu ani de zile, Sfinte Petre.
- Doamne, dar este încă în trup.
- Trupul lui e mort pentru lume de ani de zile, Sfinte Petre.
- Doamne, ce sa facă el aici ?
- Să-şi găsească liniştea şi să nu mai bată, Sfinte Petre.

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Cuvânt de învăţătură ortodoxă
commenter cet article …
25 août 2009 2 25 /08 /août /2009 07:55

Minunea din fiecare clipă

O minune este în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.
Există o înţelepciune a fiecărei zile, a fiecarui ceas, a fiecărei clipe.
O minune este în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
Există un sens în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
O minune este în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
Există o sfinţenie  în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
O minune există în fiecare stih care prinde aripi spre Nemărginit.
Există o desăvârşire în fiecare stih înaripat.
Lucrând rugăciunea cu răbdarea şi migala unui bijutier, descoperi minunile din stihuri.
Liniştit şi dulce, numele lui Iisus din rugăciune copleşeşte lumea învălunind-o într-un nimb de bucurie.
Şi lumea devine minune.
Sfâşietor şi melancolic, dorul dupa Iisus din rugăciune copleşeşte  nopţile de priveghere.
Şi nopţile devin minune.
Dureroase şi amare, lacrimile din rugăciune copleşesc sufletul şi  clipele de întrebări.
Şi acestea devin minune.
Ostenit de minuni, sufletul se întoarece spre Tine, Doamne, şi Îţi cere o clipă obişnuită, să se poată odihni , aşa cum Tu te-ai odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea.
"Acest lucru - zise Dumnezeu - va fi binemeritata rasplată  în rai, după  osteneala de aici ."
Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezii
commenter cet article …
23 août 2009 7 23 /08 /août /2009 08:22

Sus să avem inimile! – dialog cu Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu -

Sus să avem inimile! Să ridicăm mîinile şi inimile noastre la Domnul din cer. Sus să avem inimile! a răsunat din spaţiul sacru al altarului duminică de duminică. Sus să avem inimile! expresia cea mai edificatoare a pietaţii creştine. Sus să  avem inimile! a răsunat deodată cu bătăile de clopot din toate bisericile şi în acea binecuvântată zi de  17 decembrie, ziua care a vestit zorii deşteptării noastre.
Cu aceste gînduri, l-am reîntîlnit pe Părintele Constantin Galeriu, în seara zilei de 21 marte a.c., în cadrul solemn al unui simpozion, avînd ca temă istoria religiilor. Pentru ca Părintele, pe lînga faptul ca este un cucernic slujitor al altarului, mai este şi un " modest " -  mărturiseşte sfinţia sa - , " eminent " - spunem noi – teolog. Pentru curajul pe care l-a avut de a spune pe faţă adevarul, a suferit în trecut persecuţii şi a avut parte de temniţă grea. "Trupul era întemniţat – îşi aminteşte sfinţia  sa cu umor -, dar înăuntru nostru eram liberi, pe cînd ei  (gardienii) erau liberi, iar inăuntru erau întemniţaţi. Eram liberi  pentru că noi puteam gîndi şi spune adevărul, pe cînd ei, nu." Cu această ocazie , am avut cu sfinţia sa urmatorul dialog :
(....................................................................................................................................................................)
-  Mulţi părinţi, nu neapărat atei, şi-au manifestat îngrijorarea pentru copiii lor în perspectiva  reintroducerii religiei în şcoală, disciplină pe care o văd vetustă. Ei vor mai multe ore de matematică, fizică, informatică etc., căci  "aceste discipline sînt de viitor ", motivează ei. În ce măsură se va ţine seama de părerea lor.
-  Religia nu poate fi vetustă, pentru că religia este calitativ umană. Ea are în centru omul, mîntuirea şi fericirea lui. Ea este de-o permanentă actualitate. Ce a făcut ştiinţa atunci cînd s-a despărtit de religie ? Omul era pe cale să fie distrus de propria lui creaţie, de propriile lui cunoştinte. Numai religia şi morala pot direcţiona ştiinta spre folosul omului şi da un sens creator, o finalitate pozitivă. "Somnul raţiunii zămisleşte monşti " este titlul unui tablu de Goya. Fără raţiune, nimic pozitiv nu se poate realiza. De aceea şi Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Dumnezeu cu Raţiunea Supremă : "La începult era Cuvîntul (Logos) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul." (Ioan1,1). De aceea, e aproape ridicol cum ştiinţa despre Raţiunea lumiii, a cărei expresie este ordinea, armonia şi măsura, a fost considerată de unii  "iraţională ". Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Făra raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul. Religia nu se va substitui altor discipline, ci se va integra lor, formînd împreună o unitate desăvîrşită (...)

Gabriel (-Iordan) Dorobanţu

(Cuvîntul liber -
Periodic independent al judetului Giurgiu, anul II, nr. 28, joi 5 aprilie 1990 )

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Cuvânt de învăţătură ortodoxă
commenter cet article …
21 août 2009 5 21 /08 /août /2009 11:13

Dumnezeiescul Maxim Cavsocalivitul şi taina Rugăciunii Neîntrerupte

Rugăciunea Inimii este un dar. Este, în acelaşi timp, învăţătură şi nevoinţă.  E rugăciunea poeziei Filocaliei, e poezia cuvântului smerit al Sfinţilor Părinţi, e liniştea săraciei cu duhul, a celor însetaţi după dreptate, a celor ce plâng şi care se vor mângaia.
Toţi aceia care au gustat din dulceaţa Ortodoxiei, au râvnit în taină şi darul Rugăciunii Neîncetate. Dar aceasta este ca o floare rară, ascunsă şi ţinută la mare preţ. Deprinderea meşteşugului Rugăciunii se face asemănător cu deprinderea meşteşugului de iconar, ucenicind ani buni pe la meşteri pricepuţi şi harnici.
Cuviosul Părinte Maxim a trăit pe la anul 1320. S-a născut din părinţi de neam bun. Fiind lipsiţi de fii, aceştia rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi pentru un copil.  Dumnezeu le ascultă rugămintea şi  le dăruieşte pe fericitul Maxim, pe care, la Sfîntul Botez, l-au numit Manuil. La 17 ani , acesta  părăseşte pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducîndu-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde  îmbracă rasa călugărească, numindu-se Maxim.
Sfântul Maxim avea multă râvnă de a dobândi harul Rugăciunii Inimii, dar şi mare evlavie faţă de Preasfânta Născatoare . Rugându-se Fecioarei, aceasta l-a îndemnat să se urce în vârful Muntelui Athos, căci acolo va primi darul Rugăciunii Neîncetate. Cu multă nădejde şi râvnă, a făcut ceea ce i se spusese. Aici, s-a nevoit cu multe osteneli, în post şi rugăciuni, dar nu a primit darul mult râvnit. A coborât la biserica Maicii Domnului şi iarăşi a urcat. S-a nevoit şi mai aspru. Demonii voiesc să îl abată de la ţelul lui şi se năpustesc asupra lui pentru a-l tulbura şi înfricoşa. Sfântul rezistă. Pentru a-l hrăni, Presfanta Născătoare coboară şi îi dăruieşte Cuviosului artose sfinte. În timp ce mănâncă, simte în inimă clocotirea Rugăciunii Neîntrerupte. De atunci, fie ca dormea, fie ca era treaz, rugăciunea clocotea în el, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima şi limpezindu-i mintea. Rugăciunea devenise, aşadar, neîntreruptă.
Aceasta variantă, care a avut la bază scrierea lui  Teofan, egumenul Mănăstirii Vatoped, uşor diferita de cea filocalică, arată că Sfântul Maxim Cavsocalivitul a dobandit harul Rugăciunii Neîncetate prin mijlocirea Maicii Domnului. Ar trebui sa ne aplecam mai mult asupra acestei Pilde, căci prea puţin ne gândim la Fecioara în deprinderea meşteşugului Rugăciunii Neîntrerupte.
Astăzi, se dau mullte sfaturi cu privire la greşelile care se fac legate de Rugăciunea lui Iisus, precum excesul de asceză, cu scopul de a primi darurile dumnezeieşti cât mai grabnic, nerăbdarea de a ajunge la vederea luminii dumnezeieşti, nerăbdare care duce la pierdearea râvnei si îl aruncă pe nevoitor în ghearele deznădejdii. Lista lor este foarte mare, căci greşelile trebuie văzute ca fiind personale, cauza principala ramânând, aşadar, graba de a trece prea repede de la o treapta la alta, grabă care face să se ardă etapele. Deşi, Nichifor din Singurătate vorbeşte şi de un meştesug psihosomatic, acela de a folosi răsuflarea naturală ca un mijloc de a ajuta mintea să patrundă cu uşurinţă în inimă, mulţi duhovnici contemporani îl trec pe lista de greşeli, speriaţi, desigur, de asemănarea cu tehnicile pranayama din hatha-yoga. Dar a nega aceasta metodă, numai pentru faptul ca ar putea duce la sminteală, înseamnă a nega un important Sfânt Părinte, înseamnă a nega un capitol important din Filocalia. Desigur, Sfântul Nichifor din Singurătate nu fusese un iniţiat în yoga şi nu avea de unde să ştie de pranayama. Evident că metoda i-a fost descoperită şi aceasta dovedeşte că stăpănirea şi controlul răsuflării nu sunt monopol yoga. Dar nici importanţa prea mare dată tehnicilor psihosomatice nu trebuie, de asemenea, încurajată. Dincolo de toate aceste mici greşeli, rămâne totuşi o mare greşală, aceea de a nu proceda precum Sfântul Maxim, de a nu invoca pe Preasfânta Născătoare ca mijlocitoare şi chivernisitoare a harului dumnezeiesc, a harului Rugăciunii Neîncetate.

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Cuvânt de învăţătură ortodoxă
commenter cet article …
17 août 2009 1 17 /08 /août /2009 13:58

O icoană porneşte în lume

de Gavriil Stiharul

(Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, sursa: OrthodoxWiki)
Prodromita
Icoana Maicii Domnului Prodromiţa este zestrea cea mai de preţ a schitului românesc Prodromul de la Muntele Athos. Pentru că Cinstitele Feţe nu sunt zugrăvite de mâini omeneşti. Icoana este făcătoare de minuni. O copie fidelă a icoanei se află în Moldova, la Vatra Dornei. Oamenii mărturisesc că şi aceasta săvârşeşte minuni. Se dovedeşte încă o dată că o icoană nu lucrează prin materia ei, ci prin imagine. Materia suntem noi – lutul cel stricăcios. Pe acest lut se află un sufet : imaginea. Suflet şi trup. Aşa a fost dintotdeauna. Dar icoana de la Vatra Dornei a fost zugrăvită de mâini omeneşti. De meşteri iconari la fel ca şi noi, cu păcate şi nevoi. Şi totuşi săvârşeste minuni.
În copilărie am avut un vis. Se facea că eram într-o sală a oglinzilor, aşa cum se mai întâlnea odinioară prin bâlciurile noastre şi mă pierdusem de mama. Deodată, mama este în faţa mea, întinde braţele spre mine şi mă strigă. Brusc, din ea se desprinde o alta, apoi alta. Alerg spre una din ele, dar mă lovesc de imaginea din oglindă. Mă întorc, alerg spre alta. În tot acest timp, mama era din ce în ce mai departe şi mă striga, mă stiga…Dar de fiecare dată, mă loveam de o imagine a ei. Eram din ce in ce mai speriat şi, deodată, m-am trezit. Mama era lângă mine şi mă mângâia pe frunte. Fusese un coşmar.
Icoana de la Vatra Dornei nu este decât o oglindă a celei de la Schitul Prodromul. Şi, totuşi, săvârşeşte minuni. Original sau copie, Lucrarea dumnezeiască este Una. Contrar unor păreri devenite clişeu, conform cărora toate icoanele săvârşesc minuni, mărturiile oamenilor de pretutindeni ne arată că lucrurile nu stau deloc aşa. Puţine icoane săvarşesc minuni. Din dumnezeieşti raţiuni, care scapă minţilor noastre de pământeni, ele au fost alese în mod deosebit ca instrumente în iconomia mântuirii. Aşa cum într-o gradină, toate florile sunt bune şi frumoase, dar numai unele au darul de a fi de leac. Şi pe acestea, oamenii le caută în mod deosebit. Le pun la uscat şi fac fierturi prin care să se tamăduiască de diferite boli.
Poate ca nimic din ceea ce pământesc nu-i atât de tulburator şi tainic precum o icoană. Un chip care nu-i numai chip. Este lucrare dumnezeiască şi putere. Într-o icoana, Creatorul , Dumnezeu Cel necreat, se lasă pe mâna creaţiei lui. Omul devine creator asemenea lui Dumnezeu. Din mâna lui iese, de cele mai multe ori, o  capodoperă. Nicio icoană nu este zugrăvită perfect. Însă Dumnezeu îngăduie omului micile lui stângăcii. Ştie că ştiinţa lui e limitată şi nu poate face mai mult. Însă îi apreciază bunăvoinţa. Acolo unde este cazul, îl corectează. Aşa s-a întâmplat şi cu icoana Prodromiţa. Meşterul iconar Nicolau Iordache din Iaşi se poticneşte inexplicabil la zugrăvirea Sfintelor Feţe ale Fecioarei Maria şi a Pruncului Iisus din braţele ei. Speriat şi mâhnit că poate şi-a uitat meşteşugul sau o voinţă mai puternică se opune, acoperă icoana, încuie atelierul si amână totul pentru a doua zi. În dimineaţa următoare, rămâne uimit că icoana era desăvârşită, fără să înţeleagă cum se petrecuse această minune. Nu zice ore Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, că, atunci când este slab, este tare ?
Priviţi la chipul Fecioarei. Tulburator. Poate în nicio altă icoană, chipul ei nu este zugrăvit atât de hotărât. Dumnezeieşte de hotărât. Ferm să ne smulgă fără şovaire din ghearele celui rău.

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Eglise
commenter cet article …
15 août 2009 6 15 /08 /août /2009 10:07

Decembriada 1989

de Gavriil Stiharul
(Sursa: "Biserica Eroilor Martiri ai Revoluţiei din 1989")

Tuturor Eroilor Martiri ai  Revoluţiei

În Decembrie, se primenea o lume,
cu dalbă cămaşă, brodată cu nume:

Ştefan, Cosma, Tudor, Dumitru, Matei,
Gheorghe, Radu, Constantin şi alţii ca ei.

Pe străzi, aripi tinereşti se avântau în zbor,
spre cerul lui Hristos, în dans de tricolor.

Când Ţara îşi alegea o spiţă din an,
roua înroşită picura din ram.

Sudoarea ardea pe frunte, pleoape şi buze,
pâinea noastră se cocea la flăcări de-obuze.

Se tulbura cerul şi ningea aprins,
Ţara adormea cu ochiul larg deschis.

Sfintele suflete, la capătul nopţii,
în lumini străluceau, pe pajiştea morţii.

Mărul ionatan, pârjolit şi stingher,
legăna aripi roşii, cu resturi de cer.

În Decembrie, se primenea o lume,
cu dalba cămaşă, brodată cu nume:

Petru, Constantin… plecaţi spre odihnă,
la loc cu verdeaţă, la loc cu lumină.

***

Iată ce am văzut în acele cumplite zile:

Candela din noi

Zile de doliu în România. În genunchi, pe străzi, oamenii rostesc "Tatăl nostru". Lumânarile îşi picură ceara pe asfaltul jilav, fierb lacrimile pe obrajii arşi, buzele obosite de-abia mai pot mângâia câte un cuvânt.
E seară. Gerul muşcă aerul afumat, secera lunii taie ca un brici, stelele, precum cuiele, răstignesc cerul. Peste tot flori şi lacrimi. Flori de toate culorile, pornite pe ultimul drum. Mă răscolesc aceste cuvinte: "Rămâi cu bine primăvară, noi mergem în veşnicie!". Nu merg singure, ghirlande de rugăciuni le însoţesc. În metrou, în tramvai, pe holurile instituţiilor, oamenii se roagă. În primavară, ca şi în toamna vieţii, oamenii se roagă. Rugăciunile lor se amestecă cu fumul ca de tămâie şi merg laolaltă spre veşnicie.
De când s-a întemeiat lumea şi până astăzi, pe pământ s-a vărsat mult sânge şi au curs multe lacrimi. De când s-a intemeiat lumea şi până astăzi, glasul sângelui vărsat strigă către Dumnezeu, cerând dreptate. Şi tot de atunci, lacrimile strigă către Dumnezeu,cerând îndurare. Prima crimă din istoria omenirii, primele lacrimi ale dureri, altfel de lacrimi după cele ale ruşinii. Din trupul lui Abel picură sânge, din ochii lui Adam şi ai Evei picură amărăciune. Sângele şi amărăciunea se scurg în ţărână.
Trăim, dar nu putem trăi oricum, supravieţuim , dar cu ce preţ? "De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ", se tânguieşte Cain după fratricid. Glasul gliei, armoniile, energiile vitale ale ei ne cheamă, ne pătrund, ne hrănesc. Măslinul din noi creşte încet-încet. Măslinul ale cărui ramuri Noe le-a primit în mâna lui dreaptă, ca un semn al împăcării cu Dumnezeu, e gata de rodire. Frunzele lui cânta, melodii tainice ne pătrund. Florile se vor transforma în fructe, fructele în untdelemn. Fructele se jertfesc pe valţurile preselor de ulei pentru ca din sângele lor să se sfinţească mirul care pecetluieşte fruntea, buzele, pieptul, mâinile şi toate părţile sufletului.
Alte flori vor porni spre roade şi pe aceste roade pământul le cheamă pentru a le renaşte spre alt destin.
Pe acestea, Dumnezeu le-a hărăzit spre alt rost.
E noapte. Satele şi oraşele se cufundă în somn. Lumânările s-au consumat şi s-au stins, lacrimile s-au zvântat, obrajii s-au mai răcorit puţin. Pe câte un perete tremură luminiţa unei candele hrănite cu untdelemnul limpede ca lacrima. Dintr-o icoană, ne luminează chipul încoronat cu spini al lui Christ, din alta chipul trist şi obosit al Mamei Îndurerate. Astăzi, mamele îşi strigă feciorii prin somn, copiii visează la flori şi jocuri. Mâine o vom lua de la capăt, mâine vom trăi o noua zi, dar acum, la crucea nopţii, să lăsam dulceaţa clipei de linişte şi sfinţenie să ne pătrundă.
„Vestitorul Ortodoxiei”, numărul 4-5, din 13 februarie 1990.

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezii
commenter cet article …
15 août 2009 6 15 /08 /août /2009 07:31

Rătăcitor fulg de păpădie

Cu mii de braţe-ntinse, Dumnezeu,
te rog în fiecare zi şi noapte
şi norii îi cuprind în palme, eu,
dar cuvintele îmi sunt deşarte.

Eu fur din rugăciunea celor sfinţi
cuvinte bune şi neîntinate,
sunt pe lume atâţia oropsiţi,
mi le cer să i le dau pe toate.

Le-mpart la toţi, dar mie nu-mi ajung,
fur din codru foşnetul de frunze,
din nori de puf, fur ploile ce plâng,
le sorb cu înfometate buze.

Sunt pe lume atâţia oropsiţi,
ei totu-mi cer acuma disperaţi,
eu nu păstrez nimica de la sfinţi,
cum nici cămaşa Domnul n-a păstrat.

Eu vin azi să-Ţi fur din veşnicie -
ruga cu netrebnice cuvinte,
rătăcitor fulg de păpădie
ce vântul îl duce înainte.

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezii
commenter cet article …
13 août 2009 4 13 /08 /août /2009 10:52

Viziune

(Inălţarea Domnului Nostru Iisus Hristos, sursa:Sfânta Mănastire Dervent

 

tool-IMG.php


Te-ai aşezat la masă, predica ta vie
îmi vorbeşte acum de-o pronie cerească
şi sufletul-mi trezit ca într-o liturghie
mă cheamă tainic pe limba românească.


Închipuire e, dar aievea văd,
sufletul mai sus mi se ridică,
pe heruvimi şi îngeri îi revăd
zările cereşti cum le despică.


Un înger sfânt peste România,
zarea vuieşte, aripile-i cresc,
peste Carpaţi coborând tăria,
cu har ninge pe plaiul românesc.


Văd un credincios şi blajin român
ce crucea şi-o duce creştineşte
şi-un praznic sfânt în ziua de Crăciun
când tot românul se împărtăşeşte.


Văd un sihastru smerit ca un miel,
văd veşnicia, văd biruinţa,
văd pe Iisus Hristos chemând la el
pe cel ce nu şi-a lepădat credinţa.

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezii
commenter cet article …
13 août 2009 4 13 /08 /août /2009 10:03

Poarta Raiului

O poartă a Raiului, sursa: Mănăstirea Sfânta Ana Rohia - Maramureş)

Motto:
" Sus, la Poarta Raiului,
Poarta Raiului,
Şade turma Tatălui,
Turma Tatălui..."
Colind românesc

Poate că am ostenit să plâng un iad,
Sodome şi Gomore de-amar,
Pe Samsoni şi Caini, pe îngerii ce cad,
străine locuri, chipuri de coşmar.

Mă vreau acum la mine-acasă
loc de verdeaţă , loc minunat,
unde Biserica e încă mireasă
şi Iisus Hristos e cel înviat.

Căci eu sunt din ţara de brazi şi de har,
eu sunt din turma Tatălui,
drumul meu nu fu-n zadar,
căci am bătut la Poarta Raiului.

Eu sunt din ţara cu mucenici,
cu voievozi mărturisind credinţa,
de-a pururi paşii mei rămân aici,
căci am gustat din miere-n suferinţă.

Eu sunt din ţara de neuitate datini,
cu sfinţi sihaştri în posturi priveghind,
cu icoane biruind balauri
şi Brâncoveni în moarte aţipind.

Eu sunt din ţara fără de hotare,
fără oprelişti către infinit,
sunt pravoslavnic, căci la altare,
cu foc pe buze m-am spovedit.

Eu sunt din ţara de holde şi minuni,
cu ploi sfinţite şi rouă miruind,
eu i-am văzut pe Îngeri în furtuni,
pe Dumnezeu pe nori de aur odihnind.

Poate am ostenit să plâng un iad,
Sodome şi Gomore de amar,
eu ştiu un loc mai verde ca un jad…
Eu sunt din ţara de brazi şi de har.


(Sfinţii Martiri Brâncoveni, sursa: Sfânta Mănăstire Dervent)

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Poezii
commenter cet article …
11 août 2009 2 11 /08 /août /2009 10:57

Miracolele încep în cuvinte

Miracolele încep în cuvinte

 

 

 Erau ultimele zile de toamnă. Soarele apunea liniştit peste spinarea de lut a dealului, trimiţând ultimele raze ce se jucau sprintene prin frunzişul de făget. Rugina şi fierul toamnei, ce aminteau de impunătoarele armuri medievale, se amestecau cu firişoarele de aur ale razelor care ţeseau peste întreaga fire o broderie vrăjită. Un cântec abia desluşit se murmura solemn. Îl simţeam fremătând în seva frunzişului bucurându-se de lumină, cu sensibilitatea şi inocenţa neprihănirii. Să fi fost doar o simplă impresie ? Parcă Ziditorul dezlegase întreaga fire şi acum îi canta psalmi de mulţumire prin freamătul sevei ce se împrăştia prin nervurile frunzelor.

Hoinăream de câteva ceasuri prin aceasta feerie, cu sufletul gârbovit de povara grijilor, când, deodată, o voce lăuntrică şi tainică îmi sopteste:  O linişte suprafirească mă învăluie. Conştiinţa mea repeta ca un ecou : Pace vă las vouă... Pace vă las vouă... Mă simţeam ca în rai.

Ajuns acasă, am căutat să revăd în minte dealul, pădurea, asfinţitul. dar pacea sfântă întârzia să vină. Parcă o lăsasem acolo, în mijlocul pădurii. Pace vă las vouă... Mi-am adus aminte de aceste dumnezeieşti cuvinte şi am început sa le pronunţ : Deodată, se pune în mişcare uzina lăuntrică. Aceeaşi pace mă învăluie, aceeaşi linişte suprafirească. Am înţeles că aceste două cuvinte singure au în ele o forţă nebănuită care îmi aduce acasă toata frumuseţea şi sfinţenia naturii.

De unde veneau  cuvintele? Îmi aminteam :

"Pace vă las vouă, pacea Mea v'o dau; nu precum v'o dă lumea v'o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze" (Ioan.14:27)

Mi-am zis: dacă aceste cuvinte invocate singure pun la lucru resorturile mele lăuntrice şi realizează ceea ce ele semnifica, înseamnă că este deajuns să le pronunţ în momente de zbucium sufletesc pentru a mă linişti. Urma să verific.

Într-una din zile, nori negri se adunaseră deasupra mea, fruntea mi se încreţise asemenea unui lac frământat de furtuni. Nu-mi găseam pacea şi somnul întârzia să sosească. Îmi amintesc:Pace vă las vouă... Pace vă las vouă...

Furtuna continuă să frământe lacul, dar deodată, într-un colţ al acestuia, valurile se domolesc. Funcţiona. Apoi, valurile iarăşi  se pornesc. Continui sa spun: : Pace vă las vouă... Pace vă las vouă...Nu, nu era o simpla impresie. Revăd dealul, pădurea, asfinţitul. La sfârşit vine liniştea. Simţeam cum cerul mintii mele se limpezeşte de nori, vântul osteneşte, valurile se domolesc. Pace vă las vouă... Pace vă las vouă... Acestea erau cuvintele fermecate care nu trebuiau uitate niciodată. Scumpe ca viaţa, căci însăşi viaţa mea depindea de ele. Miracol. Cuvintele chemau pacea. Miracolul începea în cuvinte.

  Starea de poezie este un neîntrerupt miracol


Pace vă las vouă... Pace vă las vouă...  Miracolul se continua lăuntric. Mă simţeam într-o alta lume, mai bună, mai frumoasă, mai fericită. Mă simţeam pe un alt tărâm, într-o ţară de basm, unde totul era posibil. Năzuinţe şi idealuri abandonate, demult uitate, reveneau la viaţă cu o speranţa nouă. Auzeam chemarea lui Hristos şi un fior neînţeles mă cuprindea un sfâşietor dor de nemărginit, de spaţii infinite.  

Cuvintele chemau alte cuvinte. Acestea soseau tainic, neînţeles, neîntrerupt ca un şuvoi limpede de munte. Se aşezau la locul lor, ca într-o orchestră. Deodată: simfonia. Fantastică. Coardele vioarelor vibrau lin, alămurile răspundeau puternic. Curând, tuburile de orgă răsună grave şi solemne. Un flaut dulce cânta lin şi melancolic. Cânta dulcea ţară cea de sus, cu pădurile ei veşnic verzi, masa de argint, unde Dumnezeu şade împreună cu sfinţii lui, lumina dulce în care se scaldă chipurile lor pline de iubire si slavă, nepământeasca  liturghie a oamenilor şi a îngerilor, cu cântările ei dumnezeieşti şi tămăduitoare. Un neîntrerupt poem se ţesea tainic, neoprit. Un neîntrerupt miracol…Păşisem fără să ştiu într-o stare de poezie, o stare de har, o lume nebănuită şi minunată. 

După o căutare de peste treizeci  de ani


În urmă cu mai bine de treizeci de ani am început să caut o metodă de odihnă, de relaxare. Eram veşnic încordat şi mă simţeam incontinuu obosit. O oboseală extremă, care mă epuiza. Am încercat tehnicile de relaxare la îndemană, dar fără rezultate concludente. Chiar dacă reuşeam să îmi relaxez trupul şi mintea, ceva interior rămânea încordat. Am descoperit poezia. Am simţit că aceasta este calea. Cuvintele creau imagini, iar acestea faceau sa vibreze coarde lăuntrice nebănuite. Dar niciodată nu întâlnisem acea imagine unică, particulară, care  sa fie remediul. Dădusem peste  multe imagini care m-au fermecat, dar într-o rezonanţă perfectă nu am intrat decât cu una. Probabil ca fiecare om este programat să intre în rezonanţă  cu acel ceva, intr-o clipa de graţie. Probabil ca fiecare om ar trebui sa aibă clipa lui de graţie în viată, unde să i se reveleze o cheie menită să deschidă doar poarta lui lăuntrică. Cheia o poti găsi în Sfânta Scriptură, în marea literatură a lumii sau oriunde în altă parte.

 

Căutaţi…


 Aceasta este formula. Căutaţi cu credinţă, căci undeva exista cheia, undeva există un remediu pentru fiecare. Suntem unici şi trebuie să ne orientăm   pornind de la acest adevăr. Nu există două amprente digitate identice. Nu vă opriţi  niciodată...  

 

 

 

Partager cet article
Repost0
Published by Gavriil Stiharul - dans Eseu
commenter cet article …