Curte ruinată - privighetoarea cântând un cântec străin.
Luna tremurând - micşorând depărtarea dintre doi oameni.
Cuib de vrabie pe două crengi lipite - cireş şi gutui.
Iasomia ei – bătrânica din sicriu iarăşi mireasă.
Să-ţi alegi cea mai depărtată stea, să-ţi făureşti aripi de heruvim şi te-avânţi dincolo de ea: aceasta înseamnă să fii creştin…
Începe vântul - o frunza se lipeşte de năsucul din geam.
Zefir de Florii – mugurii ating luna pocnind în noapte.
de Gavriil Stiharul N oapte de nesomn – de pe strada de-alături zvon de-nviere.
Trupul lui Hristos strivit de prea multe flori – gata să-nvie.
Casa bătrânei - iasomia ţine piept viiturilor.
Cântecul mierlei – întrebare nepusă, mii de răspunsuri.
Ochi sărutând icoana, gând îmbrăţişând ochiul, suflet lăcrimând gândul.
Icoane la schit – bruma îmbrăcând pe sfinţi în strălucire.
La revedere!– cerul iernii se rupe, apoi linişte.
Noapte fierbinte – ţârâitul de greieri ţine loc de vânt.
Îngheţ năpraznic – numai în ceainicul alb susură-un pârâu.
Casa bătrânei – noaptea târziu, uşile sunt larg deschise.
Spitalul privat – un orb va vedea mâine doar pomi desfrunziţi.
Zgomotul străzii – port mereu cu mine un poem cu greieri.
În groapa cimitirului de gânduri a pătruns o flacără de heruvim, ce mică e spărtura printre ziduri prin care imnul toamnei arde-n amin! Aştept căderea trunchiului uscat – desenul a doua inimi se mai vede; când va arde-n sobă lemnul încrustat, se va trezi...
Un fir de argint tors din părul tău bălai – pârâul toamnei.
Pete de sânge – buburuza acolo, în rând cu ele.
Liniştea nopţii – un licurici sfârâie stingându-se-n scoc.
Prima zăpadă – mireasma mătăcinei într-o agendă.
Fetiţa dusă – fragii de pe rochiţă mâncaţi de molii.