Să urmăm noua direcţie literară

Sursa: Ortodoxie şi stihuri

În aceste vremuri de adâncă îngrijorare faţă de agresiunea  tehnologiei electronice şi biologice actuale asupra omului, care  ameninţă  nu numai libertatea de gândire şi acţiune, garantată de Dumnezeu încă de la crearea protopărinţilor noştri, Adam si Eva, ci şi întraga lui fiinţă ca entitate biologică, îndemnăm pe  oamenii de cultură, în special pe scriitori, poeţi, ziarişti, artişti plastici, să se integreze noii direcţii literare şi artistice  prin angajarea  creaţiei lor în sprijinul susţinerii  mişcării de opoziţie iniţiate de dreptmăritorii creştini, care au sacrificat din liniştea cotidiană şi din stilul de viaţă duhovnicesc  pentru a  se implica intr-un proces de trezire a conştiinţelor, printr-un  demers legal, civilizat  şi paşnic, pentru ca noi şi urmaşii noştri să nu cădem victime maşinilor, dictaturii electronice, consecinţelor unor aventuri biologice, care constau în clonări, mutaţii genetice ale speciilor existente, inserări de gene umane în genotipul plantelor şi animalelor, crearea de specii animale şi vegetale noi, de  fiinţe umanoide.
De asemenea, mai îndemnăm pe scriitorii şi pe artişitii, care cu bună credinţă, dar îndrumaţi greşit,  şi-au pus talentul şi energia în cauze care sunt exterioare  învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului, să se reorienteze spre această nobilă şi binecuvântată cauză a zilelor noastre, singura demnă de a-i sluji în aceste vremuri apocaliptice.
Îngrijorarea omului in faţa imprevizibilităţii creaţiei omeneşti a existat întotdeauna, dar s-a accentuat în epoca modernă. Progresul ştiinţei şi a tehnicii a provocat de-a lungul timpului optimism, dar a stârnit şi o legitimă îngrijorare. Semnalul de alarmă tras de  o serie de scriitori  în faţa utopiei conform căreia  omul, folosindu-se de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, ajunge sa-l concureze pe Dumnezeu,  dovedeşte ca aceştia nu au rămas pasivi, ci s-au implicat într-o problemă care ne priveşte pe noi toţi. Astfel, scriitoarea Mary Shelley ( 1797- 1851) atragea atenţia asupra pericolului ca la un moment dat savanţii să izbutească să creeze artificial un om şi să-l însufleţească. Scriitoarea  vorbeşte, în romanul ei ” Frankenstein sau Prometeul modern ” (Frankenstein; or, the Modern Prometheus, 1831), despre visul lui Victor Frankenstein, un savant anormal, acela  de a crea un om, asemenea lui Dumnezeu. Proiectat iniţial ca un colaborator al omului, devine, printr-o eroare,  un monstru  care terorizează omenirea. Semnificativ este faptul că acest savant a existat în realitate şi se pare că a fost un ilustru alchimist.
Aceeaşi temă, având motivul   mitului  umanizării artificiale a animalelor, a stat la baza  sinistrei nuvele  ” Insula doctorului Moreau ” (The Island of Doctor Moreau) de H.G. Wells ( 1866-1946). Doctorul Moreau, chirurg celebru, face pe demiurgul  şi, prin transplantarea şi modificarea unor organisme, creează noi specii de animale, convins fiind că le poate în mod artificial umaniza. În realitate, creează o colonie de monşti cu instincte animalice,  de-o bestialitate ieşita din comun.
Mihail Bulgakov ( 1981-1940)  reia acest motiv şi scrie piesa de teatru de mare succes ” Inimă de câine ” (Собачье сердце, 1925).
Savantul Preobrajenski, asemănator  doctorul Moreau,  face concureţă lui Dumnezeu, jucâdu-se de-a creaţia şi umanizează un câine, grefându-i hipofiză de om. Operaţia reuşeste, dar savantul  ajunge  victima propriei sale creaţii.
O altă temă este aceea a creării artificiale a unor indivizi umanoizi din materia neînsufleţită. Amintim aici despre  mitul Olympiei, frumoasa femeie automat a lui Ernst Hoffman ( 1776 -1822), care a stat la baza operei „Povestirile lui Hoffman” de Jacques Offenbach, precum şi mitul robotului din romanul lui ‘Karel Čapek ( 1890-1938).
O  temă mult speculată este aceea în care  omul, imitând pe Dumnezeu, creează inteligenţă artificială  şi îşi încredinţează destinele acestor  circuite elctornice, oferindu-le toate datele despre el. Căpătând  conştiinţa de sine şi  devenind atât de inteligente încât nu mai au nevoie sa fie programate de om, folosindu-se de  toată informaţia stocată, conexiunile electronice  se răzvrătesc împotiva acestuia. Numeroşi autori contemporani au dezvoltat aceasta temă.
Pe lângă aceste voci singuratice,  atitudinea civică s-a manifestat şi sub alte forme. Atunci când scriitorii şi artiştii au aderat la programme, au luat naştere mişcările, curentele şi direcţiile estetic-literare şi artistice. Este cazul să amintim aici  semănătorismul , un important curent, care a fost un adevărat străjer al Ortodoxiei şi tradiţiei spirituale româneşti. Constituit la începutul veacului al XX-lea, când Ortodoxia avea de înfruntat puternice presiuni ideologice, străine neamului nostru, care se voiau surogate ale Creştinismului, precum religia liber-cugetătorului, a ştiinţei, a evolutionismului, a proletarului, a coducătorului, a solidaritaţii, a muncii, a naturismului, a frumosului etc.,  sămănatorismul  a fost o trâmbiţă profetică care, din păcate, nu a fost ascultată. Aşa se face ca nici peste o jumatate de secol, acest politeism de  “religii”  moderne avea să ajungă singura religie de stat în timpul dictaturlor, care nu vor ocoli nici ţara noastră. Amintim că la programul semănătorist au aderat nume de rezonanţă din cultura noastră : Nicolae Iorga (1871-1940), Mihail Sadoveanu (1880-1961), B.Şt. Delavrancea (1858-1918), Alexandru Vlahuţă (1858-1918), Ovid Densusianu (1873-1938)  George Coşbuc (1866-1918).
Gândirismul  a fost un curent interbelic a carui direcţie continua  de fapt  semănatorismul . În faţa noilor agresiuni ideologice, în special cele comuniste,  gândirismul  a fost un al doilea străjer al tradiţiei spirituale româneşti. A fost, de fapt, un neosemănătorism adaptat situatiei geo-politice interbelice : “Peste pămantul pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe “.
Iniţiatorul şi animatorul lui a fost Nichifor Crainic (1889-1972), teolog, eseist, scriitor, ziarist si poet de marcă, profesorul de teologie al lui Constantin Galeriu, pentru  care acesta din urma avea un adevărat cult. Dintre gândirişti  mai putem aminti pe Lucian Blaga (1895-1961), Adrian Maniu (1891-1968), Ion Pillat (1891-1945), Mateiu Caragiale (1885-1936), Mircea Eliade, precum şi pe ziaristul vizionar Pamfil Şeicaru (1894-1980), cel care a prevăzut cu o exactitate aproape mistică evenimentele politice care vor urma. Din păcăte, revista ” Gândirea” a sfârşit prin a se pleca sub vremi, lăsându-se prea uşor folosită de unele cercuri politice. Desigur, a fost o greşeală, căci politica însemnă  compromis, iar Ortodoxia  nu poate face compromisuri. Oricum, greşeala a fost plătită scump de gândirişti, unii dintre ei făcând ani grei de închisoare. Cu toate luminile şi umbrele lui, gândirismul rămâne un reper important în cultura romanească.
Un curent şi totodată o mişcare duhovnicească de rezistenţă în faţa agresiunii comunismului  a fost şi  “Rugul Aprins “. Acesta a fost  iniţiat intre anii 1945-1948 de  un grup spiritual care a funcţionat la mănăstirea Antim. Aici, se întâlneau periodic teologi, dar şi oameni de litere  care  îşi propuneau să regăsească adevărata trăire a Ortodoxiei prin meditarea asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea “Rugăciunii inimii “.  Grupului era format din nume grele, precum intelectualul de marca Sandu Tudor, cunoscut si sub numele ieroschimonahul Daniil de la Rarău ( 1896-1962), părintele arhim. Benedict Ghius, părintele arhim. Vasile Vasilachi, stareţul de atunci al Mănastirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Convorbirile din cadrul ” Rugului Aprins ” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, când au fost interzise. S-a declanşat o anchetă, care s-a soldat cu arestări şi întemniţări. Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică. După Revoluţia din 1989, asistăm la  încercări de reinviere a  mişcării . ”Rugul Aprins” nu a fost o mişcare  politică şi ar putea fi un posibil model pentru o viitoare literatură  angajată, care să militeze pentru o lume mai morală, mai ortodox – creştină şi mai bună.
Nu putem încheia mai bine acest apel decât  cu cuvintele teologului de vrednică pomenire, părintele Constantin Galeriu :
« Ce a făcut ştiinţa atunci cînd s-a despărtit de religie ? Omul era pe cale să fie distrus de propria lui creaţie, de propriile lui cunoştinte. Numai religia şi morala pot direcţiona ştiinta spre folosul omului şi da un sens creator, o finalitate pozitivă. “Somnul raţiunii zămisleşte monşti ” este titlul unui tablou de Goya. Fără raţiune, nimic pozitiv nu se poate realiza. De aceea şi Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Dumnezeu cu Raţiunea Supremă : “La începult era Cuvîntul (Logos) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul.” (Ioan 1,1). De aceea, e aproape ridicol cum ştiinţa despre Raţiunea lumiii, a cărei expresie este ordinea, armonia şi măsura, a fost considerată de unii  “iraţională “. Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Fără raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul(…) »
(Cuvîntul liber –
Periodic independent al judetului Giurgiu, anul II, nr. 28, joi 5 aprilie 1990 )