Ochii îmi sunt o turmă care pasc din stele [*]
la hotarul cerului, unde, prin altare,
luceferii ard sacru ca o lumânare –
din fire sfinţite se ţes în zori perdele.
La răscrucea de pleoape sună ghioceii,
se clatină lumina lunii şi se frânge,
din luncă se aude cum salcia plânge,
când iarba roşeşte şi behăie mieii.
____________________________________
*Vezi note la “Bhagavad gītā” în Sergiu A. George, Filosofia indiană în texte, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1971: „Actul percepţiei în psihologia indiana – spre deosebire de cea occidentală – nu este conceput ca o reflectare pasivă a obiectelor în constiinţă, ci în mod activ, ca o luare în stăpânire a obiectului; simţurile sunt concepute dinamic, ca nişte forţe care circulă între sediul lor anatomic din corp şi lumea exterioară. Organul de simţ este numit şi grahaka, „cel care apucă” iar obiectul sau grahaya, „cel care trebuie apucat [...] Lumea obiectivă (vishaya) era considerată drept hrană (anna) a simţurilor iar cunoaşterea ca un act alimentar. Încă din Upanishade (Katha-Upanishad, III, 4) lumea obiectivă era comparată cu o păşune, iar simţurile sunt caii care pasc pe ea“.